Glasul roţilor de tren nu înseamnă câtuşi de puţin că treburile merg ca pe roate.
Dintr-un maldăr de priorităţi, urgenţe şi restanţe de-a lungul şi de-a latul României, o minte sadic-zvăpăiată a pescuit exact amânabilul: rebotezarea trenurilor. Topârceanu trebuie reformulat: „Ce să fie? Nu-i nimic, / A trecut un inter-regio". Pensionari fără şcoli înalte, precupeţe trupeşe, frezori neînzestraţi cu darul limbilor străine şi bătrâni din funduri de ţară dezbat împreună dilema: la ce bun acest rebranding, mai ales că, după cum se va vedea mai jos, el se reduce la un artificiu onomastic? De ce să renunţi la personal, accelerat şi rapid, optând în schimb pentru sonorităţile italiene ale lui „regio" şi „inter-regio"? Ce noimă au silabele cu ecou calabrez sau emilian într-o ţară unde trenurile circulă în continuare prost, fâşneţe ca melcul şi grăbite ca ţestoasa de Galapagos? Să fie vorba de ceva impus de cine ştie ce directivă europeană care vizează armonizarea mecanică a unor lucruri nu întotdeauna armonizabile? Bine, dar atunci de ce nimeni din SNCF nu se grăbeşte să prezinte scuze pentru disconfortul şi serviciile mediocre care trebuie plătite la fiecare şase luni cu o creştere de şapte la sută a preţului? Cărei perversiuni datorăm mereu obligaţia de-a da mai mult pentru a primi mai puţin?
Până când pastramagioaica din Dorohoi, paznicul de depozit din Feteşti şi hornarul din Strehaia vor învăţa că „regio" înseamnă „personal" şi „inter-regio" fie „accelerat", fie „rapid", mai trebuie spus un lucru: sursa italiană de inspiraţie a redenumirii nu e o întâmplare. Dintre ţările Occidentului, cea care conduce în clasamentul derutei feroviare e Italia. Dacă modelul de urmat ar fi fost Franţa, Austria, Elveţia sau Germania, pasagerii români ar fi avut motive de jubilaţie. Prin contrast, trenurile italieneşti au un comportament imprevizibil, se strică la jumătatea
