„Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit“ – încheie pilduitor-triumfalbert-camus eseul său celebru, scoţându-l pe procletul Antichităţii de sub predicţia caznei continue cu povară. Ce-ar fi – ne sugerează algerianul, oferindu-ne, şi el, alături de atâţia alţii, atât de banala ocazie de a o lua razna – deci, ce-ar fi dacă amărâtul ăla de Sisif ar începe să-şi iubească pedeapsa la care a fost supus?! Bref! nu doar să se fi obişnuit – ca boul la jug – cu supliciul, ci acesta chiar să-i facă plăcere. Şi, la urma urmelor, de ce nu?

Un calvar asemănător – ba chiar un martiraj în felul lui – poate fi considerat şi exilul. Iar exemplele de relegaţi celebri ai istoriei nu încap aici, fiindcă chiar nu ne-am propus aceasta. Sentiment confuz, complex şi contradictoriu, de nesiguranţă şi de alienare (în unele cazuri, cu forme serios de clinice!), de singurătate şi de emoţie depresivă, depărtarea (sau, mai exact, percepţia asupra depărtării!) provoacă destinul – cu atât mai mult în cazul unui creator – să aşeze pe masa de joc o miză uriaşă de conotaţii existenţiale. De aceea, atunci când un scriitor, de pildă, se încumetă şi intră cu lămpaşul în galeriile întunecoase ale sentimentului pe care-l provoacă pribegia, puţină lume pricepe cu adevărat ce a vrut să spună atunci când el se luminează. Chiar dacă e de bănuit că are la bază o grilă agreabilă şi concesivă, mesajul lui se decriptează la nivel comun, din păcate, disonant şi cacofonic. Ca un bolero simpatic de paraziţi auditivi. Surghiunul ca fenomen nu-l înţeleg decât iniţiaţii. Experţi în bejenie. Stan-Păţiţii.

Cel mai recent volum de nuvele semnat de poeta şi prozatoarea Carmen Firan, Detectorul de emoţii şi alte povestiri, apărut la Editura Curtea Veche, face tocmai o astfel de examinare, însă ale cărei rezultate sunt de un optimism ponderat. Mai vedem însă, mai negociem... Altminteri, exilocritica pe înţ