Nu sunt primul calator european fascinat de Japonia. Exista deja o literatura abundenta despre aceasta tara, despre civilizatia japoneza si despre miracolul japonez. Ce incerc sa inteleg eu insa este pretul miracolului.
"Noi, japonezii, lucram prea mult." Retin aceasta fraza pe care mi-o spune un actor, unul dintre actorii unui teatru din Tokyo care m-a invitat la un festival. Vorbim in engleza si tot ce spune el ma intereseaza. Japonezii nu sunt, in orice caz, prea vorbareti. Prefera mai degraba sa-ti arate o multime de lucuri, sa te plimbe, sa-ti explice semnificatia multor gesturi, imagini si evenimente decat sa vorbeasca prea mult despre tara lor. Si, in orice caz, japonezii vorbesc rareori critic despre Japonia.
Si totusi retin aceasta fraza: "Noi, japonezii, lucram prea mult." Ceea ce se si vede, de altfel. La ora 10 seara, la ora 11 seara, inca ies oameni din birouri si se reped sa-si faca cumparaturile in tot felul de supermarket-uri care raman si ele deschise pana aproape de miezul noptii si chiar mai tarziu. Iar in metrou, la orice ora din zi si din noapte, vezi oameni care inchid ochii si dorm pe durata traseului, un mod de a mai smulge cateva minute de somn unei zile care i-a epuizat sau care urmeaza sa-i epuizeze. Exista la japonezi, intr-adevar, un cult al muncii care depaseste intelegerea noastra europeana. Japonezul nu lucreaza numai pentru el insusi, el are constiinta ca lucreaza si pentru tara sa, deci pentru Japonia, o entitate care este infinit mai importanta decat viata sa personala, o entitate transcendenta, ca sa folosesc un termen filozofic, ceva care justifica sacrificiul si confera un caracter sacru muncii. Iar fidelitatea fata de firma care i-a angajat este ridicata la rangul de valoare morala si s-a forjat in directa legatura cu o traditie care se perpetueaza din evul mediu.
Totusi, imi spune prietenul meu
