Am vizualizat, prin urmare, in "oglinda" contrastelor, istoria noastra de saptesprezece ani postcomunisti (chinuiti, e adevarat, insa incununati, iata, orice s-ar spune, de o apartenenta la NATO si de o alta la UE) si am trait un nebanuit fior de duiosie. Intr-o zi luminoasa de februarie, de acum fix unsprezece ani (imi amintesc cu precizie faptul ca ne aflam catre sfirsitul sesiunii de iarna a anului 1996), hotarisem sa iau prinzul cu doi amici americani la Casa Universitarilor (la CUI care va sa zica, asa cum ii spunem noi, comunitatea academica, binecunoscutului local din Dealul Copoului). Restaurantul era inca destul de rudimentar la vremea respectiva (ochiul atent mai putea observa ciobirea discreta a vreunei farfurii sau chiar a paharelor de pe masa si, totodata, albul cenusiu al servetelor), dar yankeii amintiti, Cary si Stephen, traisera deja suficient in Romania pentru a sti cu exactitate calitatea reala a vietii de pe pitorestile noastre meleaguri. Nu ar fi avut nici un sens sa incerci sa le indulcesti perspectiva cu cine stie ce garduri vopsite, in spatele carora s-ar fi ascuns acelasi inevitabil si terifiant leopard. Cary (un baiat admirabil, in compania caruia am petrecut momente simpatice, atit aici, cit si in Statele Unite) venise la noi imediat dupa Revolutie si functionase ca lector Fulbright (la Politehnica si la "Cuza") timp de sase ani. Era cumva de-al nostru (s-a si casatorit, de altfel, cu o romanca), experimentase tranzitia, mineriadele, inflatia, grevele si nebunia balcanica la greu, surizind ingaduitor ori de cite ori stirile nationale mai veneau cu cite o "bomba". Ca tabloul sa fie complet, trebuie sa precizez ca, spre sfirsitul etapei sale mioritice, ajunsese sa poarte o cusma de miel (autentica) si o pufoaica revolutionara à la Dan Iosif, dind senzatia (cel putin) ca ar fi fost cu adevarat fericit. Stephen petrecuse si el un an si jumatate