Pentru multi dintre noi, un om nu inseamna mai mult decit un buletin de identitate. Cel mult. Cazul Gabrielei Straton, virgina de saisprezece ani condamnata la inchisoare pentru prostitutie, ar trebui studiat obligatoriu in orice facultate de Drept. Din datele stiute pina in acest moment, in acest caz, justitia pare sa fi functionat fara gres. Tinara nu s-a prezentat in instanta, desi fusese instiintata, iar in dosar, din punctul de vedere al judecatorului, toate datele indreptateau sentinta, de altfel pronuntata. Cu o singura precizare: persoana condamnata nu era una si aceeasi cu cea ale carei fapte fusesera judecate. Concluzia? Justitia e intr-adevar oarba. Am putea spune chiar si surda. Nu te vede, nu te-aude, dar stie foarte bine ce ti se cuvine. Faptul ca judecatorul n-a sesizat diferenta dintre semnatura falsa a adevaratei prostituate si cea a Gabrielei Straton poate fi, cel putin omeneste, de inteles. Nu aici e de cautat vreo hiba. In schimb, ceea ce merita pus in discutie e o chestiune care tine mai mult de constiinta. Cum poti da o sentinta impotriva cuiva fara sa simti nevoia macar de a-i vedea fata? Poate legea nu-ti impune acest lucru. Dar ceva parca tot pare sa te-oblige. Nu stim ce anume. Poate acel ceva care ne face uneori sa nu ne putem privi in oglinda. Dar nu risti, cel putin in Romania, sa-ti rida-n nas un judecator cind incerci sa-i explici asa ceva? Nu trebuie sa fii specialist pentru a intelege ca faptul de a judeca inseamna mai mult decit a urma litera si spiritul unei legi. A judeca presupune si o anumita disponibilitate fata de ideea de uman. Ca si in medicina, unde , se spune, nu exista boli, ci bolnavi, si in justitie nu exista vini pur si simplu, ci vinovati si nevinovati. Care sint, obligatoriu, oameni. Citi oameni atitea, eventuale, vini. Aici e rolul si ratiunea de a fi a judecatorului. Altfel nu ne-ar ramine decit sa realizam programe