Unii cred că, gata! s-a terminat cu Becali. Nu! Becalizarea şi iliescianismul sunt aşa cum recitam ca pe apă, după deadea Lesnea, prin clasa a treia: „Partidul e-n toate, e-n cele ce sînt şi-n cele ce mâine vor râde la soare”.

De Crăciunul anului trecut, un om de afaceri din Tomeşti, un patron nu teribil de potent financiar, a făcut cadouri consistente elevilor, ba chiar şi profesorilor, de la şcoala locală. I-am spus soţiei, care e profesoară aici, să-l roage pe domnul director al „Şcolii D.D. Pătrăşcanu” să-mi trimită câteva date pentru a semnala la ziarul de faţă acţiunea generosului filantrop. Astfel, am aflat că omul cu pricina nu voieşte să-şi facă public numele şi nici nu vrea să „se bată toba” în jurul acţiunii lui. Iniţial am vrut să încalc dorinţa patronului respectiv, să-l fac „cunoscut”, apoi însă mi-am dat seama că modestia lui, mai bine zis smerenia, are un profund sens creştin. Este ceea ce ne sfătuieşte Hristos: să nu ne arătăm oamenilor, să stăm „în ascuns”, când facem fapte bune, şi, în general, să nu ne arătăm în gura mare credinţa, fiindcă numai astfel „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mat. 6, 18).

Voiam să scriu pe tema aceasta, să fac o comparaţie între omul de afaceri pomenit şi modul cum îşi trâmbiţează credinţa Gigi Becali, chiar şi în puşcărie. Sfântul Filaret al Moscovei asemăna pe tipul acesta de fals credincios cu găina, care, după ce face oul, se urcă pe movila de bălegar şi începe să cotcodăcească. Ei, bine, Becali e specialistul perfect în arta cotcodăcitului credinţei lui. Numai că găina, până la urmă, are cât de cât un motiv de laudă: a făcut un ou, care e produsul ei. Pe când Becali ce face? Dă ici şi colo, sub formă de milostenii, o infimă parte din ceea ce nu a făcut el, ci a dobândit prin mijloace necinstite. Milosteniile lui (bisericile construite, casele) au la temelie, în afară de trufie, un