Te prinzi că mintea prostului e odihnită numai atunci când îi ceri argumente. Privirea i se goleşte şi vorba se tulbură.

Cum trag oamenii anumite concluzii? Cum îşi formează părerile? De ce adoptă un punct de vedere şi cum se face că îl apără cu ghearele şi cu dinţii, că sunt în stare să înjure sau să mintă? Trebuie să existe, ascuns, un proces enigmatic care să elibereze în naturelul simţitor această otravă adormitoare a conştiinţei. Astfel, un zvon e mai puternic decât o mie de adevăruri. O minciună face rău şi la zece ani după demontarea ei. Oare de ce propriile iluzii ni se par mai adevărate decât adevărul? Dar ce e adevărul? - vor sări filosofii. Nu-i relativ? Mărturisesc că, pentru mine, albul e alb, nicidecum o variantă de cenuşiu. O fi filosofia chibritului, dar alta mai bună nu am.

Mi-am pus toate aceste întrebări, deoarece, în ultima vreme, alături de înjurături, de ameninţări, de „bube, mucegaiuri şi noroi" (le înţeleg, fac parte din bagajul „războinic" al poporului român - şi le iert, că-s vorbe spuse la necaz), am început să primesc chestii mai forţoase. Aflu, de exemplu, despre mine, că mă tăvălesc în „f...alele social-democrate", că sunt plătit, alături de tonomate, vuvuzele, cu mii şi milioane, nu de balene, ci de euro, că m-am făcut slugă dracu'. Oameni pe care nu i-am văzut niciodată şi cu care nu am schimbat o vorbă (sau poate la o masă de cămin studenţesc în urmă cu 35 de ani) ştiu prea bine unde m-am întâlnit ba cu Felix, ba cu Patriciu, ba cu Vîntu. Persoana mogulului diferă după împrejurările politice. Şi suma diferă, ori prea mult, ori prea puţin. Aceiaşi oameni ştiu ce gândesc şi, după ce afirmă că m-au citit cu plăcere odinioară, îmi trântesc verde-n faţă că sunt un ratat şi că de aia nici nu mă mai citesc, sâc! Ce dezamăgire, ce scârbă le inspir! Eu nu-i cunosc şi nici nu doresc să-i cunosc, dar domniile lor, în ciuda faptu