îmi saturez plămânii cu parfum scump,

abia apoi pot să cobor între ei,

cu surâsul liniştit în privire,

cu inima despovărată de amintiri...

ei ar fi putut să fie familia mea,

(nu i-aş fi făcut de ruşine)

dar mă alungă de îndată ce vin,

direct din ecran, înveşmântată în rochie albă de spumă,

cu machiajul impecabil, lipit de suflet. ..

,, o bag în ...mă-sii p-asta" strigă justiţiarul,

el, cel fără de păcat,

,, sugi ... fă, " îmi scrijeleşte fiinţa stăpânul absolut,

şi atunci simt că cineva îmi rupe capul

şi mi-l suge.

,, te dau afară din servici, chem poliţia" isterizează o tanti

vopsită, veleitară şi impostoare,

nu mă iartă că am luat-o cândva în serios

şi mai ales pentru că pot rosti cuvântul poezie,

scriu pentru prima dată, împotriva mea,

cu vorbele lor,

iar peste groapa cu morţi lente şi dureroase,

se aude zbor de sfârşit de lume.

da, parfumul meu încă tropăie prin simţuri,

căci fără el mi s-ar întoarce inima pe dos,

fără el vomit sânge şi păcură,

,,plângi!", îmi spune părintele Alexandru,

,,goleşte-te, Dumnezeu va pune altceva în loc...!"

iar eu îmi ating vătămată de suferinţă

rochia de spumă, pângărită de excreţii letale,

vreau să mă ridic, să scap, să fug,

să fug din nou, cât mai departe,

să uit pe totdeauna că aici am lăsat o bucată din viaţa mea,

pentru moment, îngerul nu poate fi contactat.

neputinţă, perplexitate, paralizie,

nici o sfoară nu îmi ridică colţul buzelor,

liniştea mea albă şi parfumată îi strânge,

în părul meu negru, întins, ei văd pene arse,

,,EU am fost primul care am crezut în tine!"

aud în timp ce râd a jale,

şi el, şi el, şi celălalt el

au fost primii care au crezut în mine,

îmi amintesc de o fetiţă