În fiinţa Ralucăi Dună s-au încrucişat două atracţii: pasiunea literelor, morb melodic constînd în plăcerea dată de ritmul sunetelor articulate, şi interesul pentru pictură, patimă cultă decurgînd din plimbarea privirii pe tente cromatice.

Nu ştiu dacă încrucişarea atinge pragul sinesteziei – acea reacţie în lanţ care face ca un cuvînt să trezească senzaţia unei culori şi, invers, vederea unei culori să declanşeze muchia anumitor litere –, dar în tot cazul avem de-a face cu o coabitare suficient de strînsă ca să vorbim de o autoare cu înzestrare dublă: cu ştiinţa livrescă a istoriei literare şi cu erudiţia masivă a fenomenului plastic.

Aflată în posesia unei asemenea chiasme savante, autoarei i-a fost greu să renunţe la una din virtuţi în favoarea celeilalte, mai ales atunci cînd a avut sarcina scrierii unei teze de doctorat, drept care le-a adunat pe amîndouă sub bolta unei teme cu valenţă filozofică: mania autoreferenţialităţii în pictură şi în literatură. Raluca Dună nu spune „manie” şi nici „autoreferenţ ialitate“, ci spune „reprezentări auctoriale“, adică moduri prin care autorii vorbesc despre ei înşişi prin mijlocirea artei în care excelează. Dar dacă lăsăm deoparte alura scrobită a expresiilor de secime universitară – scriitură, eu auctorial, figurabilitatea eului, –, atunci tema lucrării sună astfel: artiştii suferă de un exces al conştiinţei de sine, iar acest exces culminează în imboldul de a se pune pe ei înşişi în lumină. Cînd e vorba de pictori, imboldul ia forma autoportretului, cînd e vorba de literaţi, mania poartă numele de autobiografie (cronici de familie, jurnal, memorialistică etc.).

Perioada asupra căreia se opreşte Raluca Dună leagă Antichitatea de Renaştere, într-o cercetare minuţioasă de asiduă răscolire a bibliografiei de specialitate (Georg Misch, Georges Gusdorf, Louis Marin). Rezultatul este volumul Eu, autorul, o