Subiect al zilei, infernul paradisurilor fiscale nu a răsărit din senin pe harta problemelor cu care se confruntă Europa, astfel încît să îţi pui cenuşă în cap şi să arunci în gura presei cifre mirobolante: pierderi de 1000 de miliarde pe an, pentru ansamblul celor 27 de state membre – pare mai degrabă o atitudine ipocrită.

Asemeni multor altor rele, evaziunea fiscală are o rădăcină (eurodeputata Eva Joly, Europe Ecologie, consideră, într-un editorial publicat de L’Humanité, că fenomenul s-a dezvoltat începînd din anii 1980, generat de globalizarea pieţelor financiare, şi că este în creştere; anul trecut, 16 procente suplimentare) şi, din nou, nu ştiu cum se face, dar tot apariţia monedei unice a avut un cuvînt de spus. Sună clopotele de alarmă

Analizînd totul foarte la rece, ingredientele au fost puse sub nasul celor care au profitat imediat de ocazie, încă de la apariţia monedei euro (în ianuarie 1999): Uniunea Europeană s-a dotat cu o monedă unică, dar a operat, astfel, o mare diviziune între statele membre şi nu a însoţit măsura cu instrumentele financiare necesare, de la cadrul fiscal optim şi logic, la elementarele măsuri care ar fi dus la o adevărată guvernanţă economică.

Deci, avem euro, dar nu avem impozite similare – dimpotrivă, ele variază enorm de la o ţară la alta; taxele plătite de societăţi sînt şi ele foarte diferite (între 10-35%); nu avem un TVA unic (8% în Liechtenstein, Elveţia; 27% în Ungaria), nici un salariu minim pe economie, identic pentru toate statele membre. Fără a mă face avocatul diavolului, mă pun o clipă în pielea unui contribuabil sau a unui şef de întreprindere: cînd am taxe pe societate care depăşesc 33% în Franţa, de exemplu, de ce nu mi-aş delocaliza întreprinderea în Irlanda? Dacă în Franţa trebuie să plătesc un salariu minim obligatoriu de aproximativ 1300 de euro brut, de ce nu m-aş duce să-mi fabric produsele