Fie că este preparată din carne sau legume, acrită cu borş, cu roşii sau cu corcoduşe sau pur şi simplu "dulce", ciorba este nelipsită de pe mesele românilor. Istoricii artei culinare sunt de părere că supele sunt tot atât de vechi ca şi istoria gătitului. Actul combinării de ingrediente variate într-o oală mare pentru a crea o mâncare nutritivă, uşor de digerat, simplu de făcut şi servit era inevitabil. Aceasta a devenit alegerea perfectă atât pentru culturile sedentare, cât şi pentru nomazi, pentru bogaţi şi săraci, pentru oameni sănătoşi sau suferinzi. Supa, precum şi ostropelul, tocăniţa, terciul, terciul de ovăz etc., cuprind ingredientele şi gusturile locale.
ISTORIC
Supa din Noua Anglie, gazpacho spaniol, borşul rusesc, minestrone italian, supa de ceapă franţuzească, won tonul chinezesc sunt toate variaţiuni pe aceeaşi temă. Odinioară, supele, pentru că erau uşor digerabile, erau prescrise pentru bolnavii aflaţi în convalescenţă. Astăzi, restaurantele moderne îşi bazează meniul pe supe. În secolul al XVIII-lea, la Paris, în vechile "restoratifs" (de unde vine şi numele de restaurant) au fost servite primele supe în localuri publice. Bucătăria franceză este cea care a "descoperit" majoritatea supelor pe care le cunoaştem azi.
Etimologia cuvântului supă vine de la un verb latin postclasic, neînregistrat, "supare soak", care a fost preluat din vechiul cuvânt germanic "sup", ceea ce în engleză a devenit "sup" şi "supper". Din acest cuvânt a derivat substantivul "suppa", care s-a transformat în franţuzescul "soup". Cuvântul modern al supei derivă din franţuzescul "sope" şi "soupe". Aceasta este o fiertură din legume care poate conţine şi carne, la care se mai pot adăuga, după gust, paste, găluşte sau orez.
Delicioase sunt supele-cremă, care se obţin prin pasarea legumelor de tot felul, precum morcovi, ţelină, ceapă, car