Să presupunem că Dumnezeu îţi pune întrebarea "Cum ai prefera să mori, călcat de un Porsche sau de o Dacia 1300?" Cum răspunzi? Istoria recentă dovedeşte că mult mai uşor se poate reconstrui o ţară afectată de pierderi materiale gigantice în urma unui război, decât o ţară devastată de agresiunea permanentă asupra indivizilor prin propagandă ideologică, având drept ţinte pervertirea mentalităţilor şi răsturnarea sistemului de valori. Regimurile totalitare, în rândul cărora comunismul îşi dispută nedecis cu fascismul întietatea, au dovedit că îndoctrinarea desfăşurată cu mijloace grosolane are eficienţa picăturii de apă care cade aparent inofensiv asupra pietrei, dar ajunge să-i afecteze în cele din urmă structura internă până la dezintegrare. Propagada este prezentă şi în democraţiile occidentale, dar în forme mult mai subtile, iar mecanismul alternanţei la putere prin alegeri libere face ca dozele administrate partizan atât de “dreapta”, cât şi de “stânga”, să se anihileze reciproc. Ideologia comunistă s-a dovedit mult mai nocivă pentru că formele rudimentare de manifestare creau iluzia de imunitate individului agresat. Priveam amorf emisiunile TV în lipsă de altceva, participam obligat şi cu gândul aiurea la şedinţele UTC, dar nu realizam că zgomotul de fond reprezentat de “Cântarea României”, “Daciada”, filmele cu ilegalistul blând care ocupă biroul opulent al patronului obez sau cu ţăranul harnic făcut stăpân peste moşia chiaburului obligatoriu desfrânat şi lacom, mi se insinuau în creier ca un parazit. Doar aşa îmi pot explica reflexul condiţionat de “fobie” pe care nu mi-l pot reprima nici astăzi când aud cuvinte ca patron, privat, capitalism, în condiţiile în care sunt în viaţa reală, culmea, reprezentat de aceşti termeni. Unul dintre paradoxurile societăţii româneşti este că a deveni bogat este o aspiraţie cvasi-generală, în schimb, la fel de generalizată este