Se spune că de Paşti este singurul moment din an când "se aude toaca din cer”. Dumnezeu a vrut să piară pământul şi i-a spus lui Noe să facă o corabie. Şi Noe a făcut o corabie în formă de cruce iar după ce a terminat-o a spus: "Doamne, cum să adun eu toate vieţuitoarele?” Şi atunci Dumnezei i-a răspuns aşa: "Iei o scândură şi un ciocan şi, la acest sunet, va veni câte o pereche din toate vieţuitoarele. Şi au venit şi s-au aşezat la locul lor cu înţelepciunea de la Dumnezeu dată”. S-a coborât Iisus Hristos la talpa iadului şi a zis: "Luaţi o scândură şi bateţi cu un ciocan ca să audă toţi din iad care au crezut în Dumnezeu şi să iasă la Înviere”. Pe urmă a zis: "Luaţi şi bateţi cu două ciocane ca să audă şi cei de la talpa iadului şi să iasă toţi la Înviere.” Toaca este o rugă a mâinilor, a minţii şi a inimii. Cine bate toaca se împacă cu sine, cu lumea şi simte cum se apropie de Dumnezeu.

Toaca este glasul lemnului. În precreştinism, prin sunetul ei se invoca o străveche divinitate fitomorfă. Acum, toaca face legătura între cer şi pământ, între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, între ceea ce se cunoaşte şi ceea ce nu se cunoaşte, între viaţă şi moarte, între creştinism şi păgânism. Glasul de toacă este cel al înnoirii, al reînvierii şi al nemuririi. Toaca îndepărtează diavolul, alungă ispitele, purifică locul în care sălăşluieşte tot ce e sfânt.

Toaca este un simbol al crucificării Mântuitorului. Poartă însemnele jertfei încifrate în simbolul crucii deoarece, prin răstignirea lui Iisus pe cruce, aceasta a devenit altarul jertfei pentru ispăşirea păcatului şi mijlocul de răscumpărarea şi împăcare a omului cu Dumnezeu. Semnalul de toacă înseamnă chemarea la rugăciune prin rugăciune. Toaca vesteşte Învierea lui Hristos. Iar Învierea Mântuitorului înseamnă înfrângerea diavolului şi triumful Luminii. Prin Învierea lui Hristos oamenii descoperă