Cand, la inceputul anului 1990, l-am vazut in boxa acuzatilor pe fostul ministru de Interne Postelnicu, incolacit, morfolind servil un dosar cu miros de starv, tarandu-se spasit si suierand energic „Onorata instanta, am fost un dobitoc!", mi s-a facut rusine si greata de toate tacerile la care am fost partas.
Dumnezeule, mi-am zis, de cine ne-am lasat condusi? De cine ne-a fost frica? La urma urmei cum de-am vietuit atat timp cu jegul pe grumaz?
De catava vreme, vorba lui Cracanel „nu de multe ori, da’ cam des", cand il vad sau il aud pe domnul Basescu, incep eu insumi sa ma simt un dobitoc, invaluit de un melancolic si matern sentiment de solidaritate nationala, hranit procentual de votul fara scapare al traditiei electorale autohtone in care, fatal, niciodata n-ai ce sa alegi.
Acum vreun an, cu lacrimile siroind pe stolojan*, fostul reprezentant Navrom la Anvers, incheia transmisia, precum un redivivus Toma Alimos inflanelat si cu voce tremuranda, „Ehei, baieti, din noiembrie, la tepe in Piata Victoriei!", umplandu-ne de speranta atat familiile, cat si ulterior Popesti-Leordeniul de dosarele coafate ale SRI.
Ei bine, „onorata instanta", iata, am fost niste dobitoci! De ce? Pentru ca teapa nu era pentru cine ne gandeam noi, ci chiar pentru noi! Plecat viclean de sale, proaspatul presedinte ales s-a indreptat spasit si a pupat mana Patriarhului, crezand ca, astfel, va starni fiori duhovnicesti in dreptmaritorul electorat pesedist si la nevoie degraba frecventabil peremist.
Dupa ce a fatait, ca primar, neamul cu catedrala de colo-colo prin urbe, de curand, nastrusnicul birlic marin i-a pus-o in brate noului ministru al Culturii si i-a spus Preafericitului ranjind, „te rezolv". Unii sunt de parere ca avem de-a face aici cu iscusinta unui jucator de poker care a stiut, spre deosebire de predecesorii sai, sa fac
