Viaţa politică românească n-a ajuns încă, la 20 de ani de la Revoluţie, să funcţioneze ca un mecanism obiectiv, cu pîrghii de autoreglare bine definite, activate în momentele oportune. Multe decizii depind, în continuare, de psihologia fluctuantă a actanţilor politici, de capacitatea sau incapacitatea acestora de a înţelege sau de a suporta anumite fenomene. Mai sînt decrete care se dau pe termene limitate, în beneficiul ocult al vreunui profitor sau al grupului din care el face parte, şi mai există numeroase pasaje în legislaţie care sînt introduse acolo fie pentru că legiuitorul nu a înţeles prea bine consecinţele sale, fie pentru că le-a premeditat prea bine, în folosul unora, puţini, şi în detrimentul celor mulţi. Constituţia însăşi – se vorbeşte – va fi modificată pentru a fi pe placul preşedintelui, numirile în funcţii se fac pe ochi frumoşi, cu traficul de influenţă la vedere, instituţiile gem de rude care lucrează pe acelaşi palier, în acelaşi birou, în aceeaşi structură ierarhică, relativizînd-o inevitabil şi aducînd-o în stadiul colapsului. Paternalistă sub aspect sentimental şi prin tradiţie, societatea românească tolerează corupţia de familie, nepotismul şi relaţiile feudale: angajările se fac, în principal, pe criterii de clan, managementul unor instituţii bugetare respectă, şi el, legile moi ale tandreţii intrafamiliale, blocajul decizional al multor organisme bugetate explicîndu-se, de regulă, tot prin suprapunerea intereselor personale peste cele profesionale. În aceste condiţii de exacerbare necontrolată a subiectivităţii, pe care nimic nu a putut-o contracara în deceniile care au trecut de la Revoluţie (nici măcar anexarea României de către UE), o analiză psihologică a personalităţii premierului Emil Boc poate lămuri multe dintre incertitudinile pe care ţara le traversează în momentul de faţă, preliminînd, totodată, cadrul minimal al a