Preşedintele are dreptate. Există români, deloc puţini, care au o relaţie perversă cu munca (încercaţi să sunaţi la o instituţie publică, oricare, vineri, pe la un sfânt de trei după-amiaza).
Dar nu doar lenea lor a adus corabia aceasta în largul disperării, acolo unde nici speranţa nu supravieţuieşte. Cum munceşte preşedintele este o întrebare deschisă şi se poate analiza punând totul pe o singură carte – Constituţia.
Are dreptate preşedintele şi când îndeamnă politicienii la responsabilitate. Venind însă de la el, îndemnul îşi pierde realismul. E cinism nedistilat. E ipocrizie feroce. Preşedintele României a minţit, public, de atâtea ori, perfect senin. Şi au existat români, deloc puţini, care să îl creadă sau să îl ierte, să îl urmeze şi să dezvolte imunitate la falsuri în numele cauzei. Şi cauza era importantă – decomunizarea statului. Din debaronizare şi depesedizare s-a ales, cu timpul, praful portocaliu.
Preşedintele a condamnat comunismul criminal, ceea ce îl ridică mult deasupra preşedinţilor dinainte, fără să îl aducă însă acolo unde ar vrea adulatorii săi – la întâlnirea cu Istoria. Pe el l-au păstrat în funcţie adversarii, jucând murdar sau stupid, nu colaboratorii, nici măcar cei mai talentaţi şi mai onorabili.
Preşedintele nu a fost până acum nici mai bun, dar nici mai rău decât poporul care l-a ales. Ultima sa ieşire a arătat însă un om ajuns la capătul resurselor, nu de înţelegere a economiei, nu de luptător în gherila politică, nu. Ultima sa ieşire a arătat un om ajuns la capătul resurselor de minimă solidaritate cu cei mai deznădăjuiţi.
Rânjind „bănişorii”, preşedintele nu ironizează prezentatoarele rujate, rânjind „bănişorii”, preşedintele îi umileşte pe cei oneşti dintre cei mulţi, pe cei care nu aşteaptă ajutoarele sociale, ci doar puţin respect. Preşedintele s-a despărţit de ei, fără ca măcar să înţeleagă.
În 1952,
