Apărut în excelente condiţii grafice şi la o editură cu bună difuzare, volumul de povestiri al lui Bedros Horasangian, Miss Perfumado şi alte femei *, n-a stârnit, până acum, interesul de lectură al cronicarilor noştri. De ce, nu-mi explic.
Cu excepţia lui Marius Chivu, semnatarul unei recenzii în "Dilema veche", criticii de întâmpinare n-au găsit nici timpul, nici cheful de a parcurge o carte care, fără a rupe în două istoria prozei româneşti, se numără printre cele mai importante apariţii editoriale ale anului trecut.
Se va ajunge la o situaţie paradoxală: în loc să accesăm noutăţile literare prin filtrul criticilor de primă instanţă, îi vom testa pe aceştia observând gradul în care ignoră, ratează sau pur şi simplu nu înregistrează cărţile semnificative. Deplângem "păguboasa" democraţie a internetului, care va lichida, nu-i aşa?, ierarhiile critic-scriitoriceşti, dar iată că în acest caz - şi în altele - putem găsi pe net exact acele comentarii şi interpretări pe care le-am fi aşteptat de la cronicarii oficiali.
E drept că primele două dintre cele treisprezece povestiri ale volumului sunt cele mai puţin reuşite. Dacă am citi un roman, l-am putea scuza pe autor cu argumentul că se "încălzeşte", intrând mai greu în ritmul şi tensiunile formatului mare. Dar întrucât e vorba despre texte autonomizate epic şi risipite, istoric-geografic, în diferite puncte existenţiale, vom sesiza, o dată cu defectele lor de fabricaţie, fabricaţia însăşi, adică modul de operare folosit de Bedros Horasangian. Fiindcă o proză antologică îşi ascunde mai bine textura şi structura decât una care, neizbutită fiind, ţi le bagă în ochi; iar dacă lectura nu te mai absoarbe, ai întreaga atenţie îndreptată spre acele constituente care nu reuşesc să facă un întreg.
Şi Roxanne (de câteva file), şi Nataşa (de trei ori mai mare) arată felul în care autorul atacă pagin