A veni la Alba Iulia înseamnă o împărtăşanie pe care ar trebui să o ia fiecare român. Pentru că la Alba îţi armonizezi bătaia inimii cu dangătul clopotului de la Catedrala Reîntregirii şi cu pasul armăsarului pe care Mihai Viteazu a intrat în locul Unirii cu vorbele “Asta-i pohta ce-am pohtit, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Este o după-amiază liniştită de toamnă la Alba, o linişte acompaniată de clopotele catedralei, o linişte temeinică, sprijinită pe ani semeţi de istorie. Se plimbă liniştiţi copilaşii în cărucioare împinse de bărbaţi şi femei frumoase în preajma statuii Voievodului majestuos pe cal în preajma zidurilor cetăţii, a sălii Unirii, a obeliscului lui Horea, Cloşca şi Crişan. Mă opreşte o pensionară care a slujit la catedră peste o jumătate de secol. Anii i-au încovoiat uşor spinarea, dar bătrâneţea nu i-a încovoiat vorbirea vioaie, pasională, cu evidentă adiere tinerească. “Să nu ne lăsăm să ne îngenuncheze străinii că suntem neam vechi şi demn. Mi-a adus volumul său de versuri un fost elev al meu, acum avocat, care are un necaz de sănătate dar a cărui inimă şi minte sunt înflăcărate. Volumul de versuri poartă titlul «Îngropaţi-mă în picioare că prea am stat în cursul vieţii în genunchi». Puternicii lumii să nu ne mai apuce cu ghearele bogăţiile noastre. Să ne luptăm să nu se nască legea aceea a vânzării pământurilor ţării. Că ştie toată lumea că avem cel mai bun pământ din Europa. Altădată preţul grâului în Europa se fixa la bursa de la Brăila, eram grânarul continentului, le trimiteam bogaţilor lumii numai trufandale din grădinile româneşti. Iar acum bieţii noştri români culeg în genunchi roadele pământurilor străine. Iar noi mâncăm roşii şi piersici din plastic, din alte ţări. Dacă nu luptăm curajos pentru soarta ţării degeaba au murit martirii neamului, eroii noştrii şi străbunii.” E toată numai clocot profesoara, privire de învingătoare, şi