Îndeobşte mai credem - în mod eronat - că băncile sunt intermediari financiari, întrucît : (i) atrag depozite de la populaţie şi de la firme şi (îi) plasează aceşti bani cu dobîndă, prin creditare, populaţiei şi firmelor.

Un intermediar propriu-zis între deponenţi şi împrumutaţi ar face un singur lucru: ceea ce ar deţine de la şi pentru deponenţi ar repune în circulaţie cu titlu de împrumut cu dobândă, care ar urma să se restituie în timp de către împrumutat, dobândă asigurând atât remuneraţia capitalului atras de la deponenţi, cât şi profitul băncii; întrucât scadenţă la depozite poate fi imediată (depozitele de bani la instituţiile de credit pot fi, conform art. 2191 alin.1 din Codul civil, denunţate oricînd, cu consecinţa că bancă trebuie să restituie imediat deponenţilor sumele depuse), în timp ce scadenţa împrumuturilor este amînată, ca să poată restitui la timp depozitele, banca-intermediar ar trebui să aibă rezerve de lichidaţi suficienţe pentru a face faţă acestui decalaj în timp.

Dar băncile moderne nu funcţionează aşa. Băncile nu doar intermediază între cei ce deţin lichidităţi şi cei care au nevoie de acestea; ele au putere de a emite bani – datorie.

Atunci cînd dau credite, băncile nu au obligaţia rezervei integrale (volumul creditelor acordate = sumă fondurilor proprii, inclusiv depozitele). Pentru o unitate monetară data cu împrumut, băncile nu sunt obligate să deţină fonduri proprii (rezerve) de aceeaşi valoare, ci doar o fracţiune din această valoare.

Este ceea ce se numeşte, îndeobşte, rezervă fracţionară. Restul banilor daţi cu împrumut sunt creaţi de bancă, prin utilizarea ingredientului magic al încrederii, o încredere impusă de stat, prin monopolul pe care îl acordă băncilor pentru activitatea de banking : aceşti bani împrumutaţi nu pre-există în rezervele băncii faţă de momentul creditului, dar se regăsesc în conturile îm