Fiind practicat intr-un mod exterior, fara mare talent si cu flagrante erori de gust, acest stil nu da rezultatele pe care le da in poezia argheziana.

Stefan Parvu, care a debutat acum exact treizeci de ani, cu volumul Poeme, este un poet (si un prozator) sensibil, dar sensibil, din nefericire, si la influente. Cel mai recent volum de versuri al sau, Vitralii pradate (Bucuresti, Ed. Semne, 2006), aduce aminte frecvent de stilul abrupt si calugaresc-umil al lui Tudor Arghezi:

"Inspaimantat de propria-i lumina/ se lasa obosit - dar nu rapus - pe-o rana./ Dispretuise, pana ieri, sederea,/ odihna buna, chiar si mierea."

Fiind practicat intr-un mod exterior, fara mare talent si cu flagrante erori de gust, acest stil nu da rezultatele pe care le da in poezia argheziana. Strofa citata provine dintr-un poem intitulat Batranul cer, care se bazeaza pe o neinspirata personificare a cerului. Personificarea, in general, a cazut de multa vreme in desuetudine (o mai folosesc doar autorii de fabule), dar personificarea cerului, in special, are ceva inadecvat si grotesc, fiind un fel de diminutivare a maretiei.

Este vorba, de fapt, de o greseala de gandire poetica, din care deriva si alte reprezentari aberante.

Ce noima are faptul ca el, cerul, "dispretuise, pana ieri, sederea, odihna buna, chiar si mierea."? Fusese mai... activ? Si a devenit, apoi, mai... comod, iubitor de odihna buna si de miere? Cum arata un cer dedat la leneveala si rasfat? Nu se intelege nimic.

Autorul descrie in continuare declinul moral al cerului:

"In vremi de sus s-a resemnat/ si incepu sa stea culcat,/ Cu toate ca i s-a prescris,/ sa nu adoarma sub cais."

Cum anume poate sa adoarma cerul sub cais? Isi asterne intai o patura in iarba?

Strofa finala a poemului constituie o ultima escaladare a absurdului (involuntar):

"Si de atunci sta si ur