PAMFLETE CORDIALE
De nu se ştie când, cu excepţia unor perioade când am risipit, noi între noi, bogăţiile noastre, noi, românii, facem devastatoare eforturi de-a pierde tot. Am dat cu justificată mândrie patriotică, în lungi perioade istorice, biruri la turci. Ne şi câştigam domnitorii prin licitaţie a familiilor boiereşti la Istanbul. Am dat numeroase averi, ale solului şi subsolului, nemţilor, parcă pentru a le cuceri simpatia, ca ei să ne sprijine să pierdem Ardealul, dacă sprijin se poate numi cacealmaua ribbentroppiană.
Am plătit colosale datorii de război Uniunii Sovietice, care s-a victimizat peste măsură în raporturile cu o Românie ce nu i-a cerut daune pentru teroarea stalinistă exercitată nemilos asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord.
Au venit şi nişte ani de pace, demnitate, independenţă şi de mai mult sau mai puţin corectă gestionare a resurselor. Oricum, chiar dacă banii ţării nu se duceau, cei mai mulţi în direcţia sănătoasă, ce risipeam risipeam noi, nu ne confiscau alţii valorile.
În ultimele decenii ne-am pricopsit. Cu supranaturale eforturi naţionale, am reuşit în aceşti ani să dăm tot ce e al nostru altora. Dogma zgribulită, a privatizării cu orice preţ, a atins cote ameţitoare. Nu se ştie dacă ne-au mai rămas unghiile, că restul organismului e dus. Am făcut cadouri, pe care dacă le-am fi transformat în valori active, pentru acest popor, puteam trăi două-trei decenii în linişte şi bunăstare.
Fabricile, uzinele, institutele de cercetări, petrolul, gazele, electricitatea, lemnul, sarea, flota, apele, aburii, gheaţa, ziarele, telefoanele, aerul, crivăţul, viscolul şi alizeul, aluminiul, fierul, viile, băncile fuseseră ale noastre, şi nu mai sunt ale noastre. Cine avea îndoieli, întrebări, contestaţii cu privire la jaful ce s-a instaurat în România, prin toate privatiză