Prima mea revelatie legata de ce inseamna munca la stat, despre cine sunt oamenii aceia si despre cum fac ei lucrurile, e legata de un restaurant. Asta se intampla pe vremea lui Ceausescu. Auzisem povestiri despre vremurile in care inca mai ieseai binedispus si cu pofta de viata dintr-un restaurant comunist romanesc, insa eu am prins doar perioada in care mancarea din restaurantele pentru “oamenii obisnuiti” devenise deja oribila.
Pe atunci eram convins ca “mancarea de restaurant” e altceva, un produs distinct, nici nu-mi dadea prin cap ca ar putea fi acelasi lucru cu ceea ce primeam acasa, de la pariniti si bunici, sau cu ce ne serveau oamenii atunci cand mergeam in vizita. Cu atat mai mult cu cat peste tot, dar chiar peste tot, in orice restaurant, din orice oras, mancarea avea cam acelasi gust.
Asa era, evident, si intr-un oarecare restaurant din Galati, orasul in care am crescut eu. Era un restaurant nici mic, dar nici mare, in care mai fusesem de cateva ori, pe langa niste oameni mari care beau multa bere si care, de aceea, probabil, gaseau mancarea respectiva chiar digerabila... Intr-o zi, printr-un valmasag de intamplari si de evenimente, am ajuns sa fiu invitat de catre o familie la o masa chiar la restaurantul respectiv. Am ramas incremenit, pentru ca pe atunci nimeni nu te invita “la masa” la un restaurant, era de neconceput asa ceva! Daca voia sa-ti dea cineva ceva sa mananci, te invita la el acasa, fara indoiala. “Pai de ce sa mergem acolo? Doar stiti cum e, toata lumea stie.” “Ei, lasa, o sa vezi!” – zice el, si imi face cu ochiul... Nu era un om important pentru Partid, insa era prieten cu seful restaurantului – aveam sa aflu asta in scurt timp...
M-am dus cu inima indoita si pregatit pentru ce e mai rau. Ne-au asezat intr-un colt, chiar langa bucatarie, si au tras un cuier in asa fel incat sa nu-i mai vedem pe ceilalti din sala.
