Cînd avantajul se topeşte şi dispare luciditatea echipei, vine rîndul excepţiilor să acţioneze. Joi seară a fost Loke de la Gyor, şi nu Bulatovici de la Oltchim
Aş fi vrut să nu se ajungă aici! Nimic nu e mai greu de suportat decît povara secundelor. Mai ales a celor decisive. E uriaş, copleşitor, insuportabil aproape să ştii că totul ajunge să depindă de o clipă. Beatitudine sau coşmar. Acum încă e posibil, imediat însă s-a dus.
Cîtă vreme s-a jucat în luptă dreaptă, cu mingi şfichiuite spre poartă, cu coate, cu umeri smuciţi, cu glezne secerate a fost spectacolul perfect. Nu ştiu cum ar fi evoluat Oltchimul dacă nu ar fi pierdut săptămîna trecută pe teren propriu şi nici nu mai are importanţă acum. Proiectările într-o realitate sintetică nu contează. Contează ce s-a întîmplat joi seară, la Veszprem. Contează acea determinare pe care au arătat-o handbalistele lui Jacob Vestergaard din primele momente ale returului semifinalei. De cînd au făcut prima intercepţie şi primul contraatac, reuşit, au arătat decizie. Disponibilitate la ceea ce, atît de patetic-clişeistic, numim sacrificiu. Dorinţă de a se bate şi de a anula plusul de valoare pe care lumea era tentată să-l acorde fără rezerve Gyorului.
Şi o vreme a mers bine. Nu-i aşa? O echipă trăieşte, respiră şi se hrăneşte din precizia paselor, din iuţeala contraatacurilor, din rezistenţa defensivei, din forţa aruncărilor. Din curajul pătrunderilor, din vînătăile ştampilate pe coaste, din braţele întinse ireal de o portăriţă nu mai înaltă decît o elevă de clasa a 8-a. E ireal de frumos să conduci cu 6 goluri cînd mai sînt 9 minute de joc şi tu nu ai nevoie decît de 3. E ireal de amar să vezi cum totul se prăbuşeşte tocmai în acele minute în care trebuia să-ţi conservi superioritatea.
Şi minutele se duc. Şi totul se reduce la secunde. Secundele cînd, poate, nu mai contează echipa, ci scli