Cu prilejul zilei de 8 aprilie – Ziua Internaţională a Romilor, zeci sau poate chiar sute de evenimente mari şi mici vor marca momentul în întreaga ţară.

Ştiind aceste lucruri, mă gândesc de multe zile dacă ar trebui să scriu ceva despre ziua asta şi dacă da, ce. Ca să-mi înţelegeţi mai bine dilema, trebuie să spun că privesc zilele naţionale ca pe nişte festivisme naţionaliste care-mi displac – atât ziua romilor cât şi a Franţei, Angliei şi a oricui altcuiva, mai ales când în peisaj apar şi paradele militare.

Cu riscul de a supăra, să ştiţi că statusul meu preferat pentru Facebook de 1 decembrie este:

Milioane de români ling urmele de sarmale lăsate de tancuri la paradele militare, toţi plini de mândrie naţională şi datorii la întreţinere.

Şi când zic români, mă refer la toţi cetăţenii - şi romii mănâncă la Pomana de 1 Decembrie. Adică nu mai putem de festivităţi dar adevăratele probleme stau sub preş. Cheltuim mai mult pentru armată decât pentru eradicarea sărăciei.

Revenind la Ziua Internaţională a Romilor, ea e de mulţi ani expresia conservatorismului etniei din care fac parte. Veţi vedea pretutindeni, din şcoli de ţară până la cele mai pretenţioase recepţii, zeci de tinere dansând din buric, îmbrăcate de ocazie în fuste colorate.

E cool, e frumos, gâdilă orgoliul, place presei, ia ochii. Însă tot restul celor 364 de zile ale anului, femeile rome sunt cele mai oprimate din România: căsătorii la vârsta minoratului, acces redus la educaţie, violenţă domestică. Şi toate astea, cred eu, peste nivelul din societatea românească în general. Trebuie să admitem că vorbim de discriminare şi că suntem probabil cea mai homofobă şi misogină etnie din România. Nu putem să milităm pentru drepturile omului doar când e vorba de etnie şi să le ignorăm când e vorba de gen sau orientare sexuală.

Ce vreau să spun, în cuvinte puţine, e că trebui