Lovită de încântare că a doua zi urma să vină primăvara, intru, nu ştiu de ce, într-un magazin - din care n-am cumpărat niciodată nimic. Chiar de la intrare remarc o tânără aflată la casă care se cotrobăia din ce în ce mai îngrozită în geantă. "Banii! Geanta era deschisă!"

Îmi arunc roată ochii pe-acolo încercând să înţeleg de ce-am intrat şi dau să ies. Când aud "închideţi uşile! Gata! Nu mai iese nimeni! Doamnei i-au dispărut 300 de milioane". Ce? Cum? Cât??? În primă fază te-apucă nervii. Cine umblă cu atâţia bani la el pe criza asta? (Femeia tocmai ce-şi vânduse casa) În cea de-a doua te iau durerile de cap când auzi atâtea inepţii. La un moment dat, începi să te împaci cu ideea că eşti suspect. După care-ţi vine ideea năstruşnică să te buzunăreşti singură, nu care cumva să ţi se fi plantat vreun pacheţel. Iar într-un final îndepărtat vei fi şi percheziţionat.

A venit firma de pază. Un agent imberb şi arogant începe să porcăie o doamnă în nurcă. Femeia nu are nici chef să înţeleagă, nici răbdare. Dar are un soţ la jandarmi sau la Poliţie... După circa un sfert de oră apar şi doi poliţişti. Ciudat, dar ne bucurăm. Adică sperăm că lucrurile încep să curgă. Ei aş! Tânăra cu banii leşină, vine SMURD-ul. Tot cam atunci mai vin vreo trei poliţişti plus vreo cinci jandarmi. De ce? Să ne păzească - să nu cumva să fugim din magazin. Că eram vreo 20... numai una şi-una. Presupun asta pentru că toţi stăteau ciorchine în faţa uşii şi cam atât. Vreau să ies la o ţigară că nu mai pot. "Bine, dar nu coborâţi de pe treaptă!"

Ok. Fumez înconjurată. Nu pot nici măcar să merg până la coşul de gunoi să arunc ţigara, poliţiştii îmi dau voie să o arunc pe jos, dacă pot, fără să cobor de pe treaptă. Cu victima nu se poate vorbi, e în mijlocul unei crize. Dar poliţiştii nu vorbesc cu nimeni. Doar nouă, suspectelor, care tot aşteptăm să vină