Am în faţă trei volume de poeme ale craioveanului Nicolae Coande. Apariţia lor acoperă aproape un deceniu şi probabil aşa se face că stilul şi mesajul diferă. Scriitorul nu este dintre aceia care cred că trebuie să apeşi la nesfârşit pe aceeeşi clapă pentru a-i distinge mai bine semitonurile.

Fundătura Homer, de exemplu, publicat la Dacia, mizează pe poeme scurte, gnomice şi profunde. Un acoperiş deasupra capului deschide seria de textelor apocaliptice, până la urmă: "cândva voi obosi să mai privesc în sus:/cu toţii vom sfârşi cu privirile în pământ/căutând un soare al umiliţilor/(ar fi o ironie să existe)". Ca în Pohod na Sibir a lui Alecsandri, plus paranteza postmodernă care dizolvă tensiunea prin intelectualizare. Imploziile se ţin lanţ, special parcă pentru a susţine teoretizările lui Octavian Soviany despre thanatofilie şi cataclism sufletesc: "mor în poemul meu şi nu ştiu de ce -/mor interior/eu atât de incert am o singură certitudine:/soarele moare interior/şi el" (Şi el). Bineînţeles, durerile fără motiv clar ţin de o patologie romantică a pneumei. Dar îmi aduc aminte că într-un studiu din 1984 al Lidiei Vianu despre T. S. Eliot, modernismul era definit ca o eră a impreciziei. A impreciziei puternic intelectualizate, aş adăuga eu. Este poetul nostru un modernist peste decenii, aşa cum li s-a întâmplat multor autori români? Cumpănind tihnit, nu prea-mi vine a crede. Mai curând era vorba despre o tendinţă morbidă şi obosită a momentului, pe care încerca să şi-o aproprieze. Dovadă şi finalul de la Casa ciorilor: "cadavrul care voi fi mă lasă indiferent, sunt un copil/care se chinuie să îmbătrânească". Surparea interioară este "impurificată" treptat de suspiciuni psalmice şi de imagini suprarealiste supradotate cu focoase simbolice, însă. Epuizarea sufletească - trăită literar, aş zice - primeşte energie de la ieremiade şi enervări: "şapte zile