În anul 1989, colonelul dr ing. Marian Rotaru era preocupat de perfecţionarea tehnicilor de asigurare topogeodezică a acţiunilor de luptă a trupelor româneşti. În acest sens, comandantul Direcţiei Topografice Militare studia posibilitatea utilizării pe scară largă a sistemelor digitale de reprezentare a terenului, cu ajutorul unor înregistratoare grafice perfecţionate.
Acestea ofereau date "pentru modelarea perfectă şi rapidă a terenului pe direcţii, suprafeţe sau zone de operaţii ale teatrelor de acţiuni militare", cu scopul de a obţine "un randament superior în editarea hărţilor topografice".
În acelaşi timp, la Direcţia Topografică Militară exista un proiect pentru "realizarea unor platforme inerţiale pentru poziţionări cu mare precizie (+/- 0,5 m la o distanţă de 60-80 km), alcătuite, în principiu, dintr-o unitate de prelucrare automată a datelor şi o unitate de control prin afişaj electronic, montate pe un autoturism de teren sau pe un alt mijloc de locomoţie, şi deservit de o echipă formată din doi specialişti".
În paralel, colonelul Marian Rotaru dorea ca "Direcţia Topografică Militară, în colaborare cu alte instituţii de profil din Ministerul Apărării Naţionale şi din economia naţională să proiecteze şi să realizeze aparatura aferentă pentru recepţionarea semnalelor transmise de sateliţii artificiali ai Pământului, care în prezent sunt constituiţi într-o «reţea satelitară»". Obiectivul final al acţiunii era "diversificarea asigurării topogeodezice de către organul specializat - Direcţia Topografică Militară - prin proiectarea şi realizarea unor noi tipuri de hărţi şi documente, inclusiv prin realizarea modelului digital al terenului (MDT)".
Comandantul Direcţiei Topografice Militare cunoştea faptul că în SUA fusese realizat în cursul anilor '80 sistemul "Global Position