In urma cu vreo doua saptamani, un membru marcant al guvernului a lansat sugestia ca fiecare cetatean sa depuna o declaratie de avere, nu doar parlamentarii si o parte a functionarilor publici. Propunerea a starnit reactii aprinse, marea majoritate a analistilor punand la indoiala nu neaparat principiul in sine, ci eficacitatea posibila a mecanismului. Un sondaj de opinie realizat pe internet de un ziar arata insa ca doua treimi din repondenti considera propunerea binevenita.
Explicatia acestei dihotomii sta, cred, in pozitia "majoritatii tacute" de respingere viscerala a imbogatirii prin mijloace frauduloase: daca pretul ce ar trebui platit pentru a rezolva problema ar fi aceste declaratii, ei, bine, atunci vom da si declaratii, numai sa se termine o data! Aceasta atitudine este, in fond, o continuare a valului care a adus Alianta la putere, iar guvernantii trebuie sa inteleaga in deplina sa complexitate aceasta orientare: omul de rand e gata sa faca eforturi suplimentare, dar sa nu care cumva sa le faca degeaba!
Pornind insa tocmai de la nevoia de rezultate concrete, nu de demonstratii care dau bine in presa, sunt si eu de parerea celor mai multi analisti: declaratia de avere, oricat de bine intentionat ar fi cel care o lanseaza, nu poate servi scopului propus, existand dupa parerea mea doua paliere ale lipsei ei de eficacitate. Cel dintai este dat de numarul enorm de declaratii ce trebuie gestionate. Este vorba despre mai mult decat dublul numarului de declaratii de venit pentru calcularea impozitului global, in conditiile in care detaliile ce ar trebui furnizate fac declaratia in sine mult mai complexa. Cunoscand cate ceva in legatura cu functionarea administratiilor finaciare, nu am nici o umbra de indoiala ca, oricat de genial ar fi cel care ar organiza preluarea si gestionarea declaratiilor si chiar daca personalul ar avea r