Strângerea fondului şcolii nu a fost prevăzută în niciuna dintre legile învăţământului adoptate după 1864. Legile educaţiei arată clar că banii trebuia asiguraţi de primării şi de Strângerea fondului şcolii nu a fost prevăzută în niciuna dintre legile învăţământului adoptate după 1864. Legile educaţiei arată clar că banii trebuia asiguraţi de primării şi de Ministerul Educaţiei. 

Înainte de cele două războaie mondiale, legile educaţiei prevedeau că “întreţinerea învăţământului primar  este în sarcina statului şi a comunelor” (primăria n.r.). În Capitolul lV, dedicat “Întreţinerii şcolelor primare”, din Legea învăţământului primar din 1893, se arată că “localul de şcolă, locuinţa dirigintelui, materialul didactic, cheltuielile mărunte şi de cancelarie, mobilierul şcolei, încălzitul şi servitorii sunt în sarcina comunei”.

Mai departe, legea spunea că, în cazul în care şcoala beneficiază de anumite donaţii făcute de particulari, atunci se va ţine cont  de acest lucru, şi primăria va acoperi numai  restul de bani necesari instituţiei de învăţământ.

Aceeaşi prevedere a fost menţinută şi în legea de la 1900. În ea se arată că primăriile sunt cele care trebuie să mobileze şi să înzestreze cu material didactic şcolile.  

În Legea învăţământului de la 1925 se arată că “reparaţia localurilor şcolare, a locuinţei directorului şcolii, precum şi reparaţia mobilierului se vor face  de comitetul şcolar, în timpul vacanţei cu sumele ce le are la dispoziţie şi cu ajutorul comunei”.

După venirea comunismului, legea învăţământului, schimbată la 13 mai 1968, prevedea că organizarea şi funcţionarea şcolilor se suportă din bugetul statului. Administraţia nu acoperea însă toate cheltuielile, astfel încât a fost instaurat obiceiul ca fiecare elev să contribuie cu mici sume de bani.

“Fondul pentru şcoală exis