Fusesem invitat la masă. Amfitrionul era preşedintele Parlamentului.
În capitala acelei republici bananiere tocmai se terminaseră alegerile. În ultimii cinci ani schimbaseră patru preşedinţi. Unul intrase în puşcărie la sfârşitul prematur al mandatului. Altul ieşise de acolo ca să-şi preia funcţia dobândită pe valul entuziasmului popular.
Ceilalţi doi, produse delicate ale decadenţei democratice, educaţi prin ţări străine, fuseseră eliminaţi rapid de vârtejul demagogic anticapitalist.
Gazda mea era singurul reper politic stabil. Tăcut şi imperturbabil, ştia că apa trece. Era piatra fundamentală necesară asigurării unui interimat perpetuu. Comesenii, vreo 12, reprezentau partidele parlamentare. Investitorul străin, adică eu, vorbea englezeşte. Ei, localnicii, se certau în spaniolă. Nu bănuiau latinitatea noastră comună. „Ajungem iar la alegeri şi pe nepotu-tu îl ridicăm primul". „Păi, aţi împărţit banii". „N-ai probe".
O mare companie, sătulă de politică, tocmai părăsise un câmp petrolier. În naivitatea mea antreprenorială, îl cumpărasem eu. Eram o pradă. Lângă mine, o tânără doamnă deputat voia să-mi arate vestitele şopârle din circumscripţia ei electorală. Drumurile de acces, gardurile, echipamentele, cantonamentele pentru muncitori, totul trebuia împărţit între susţinătorii politici şi vămuit zdravăn. Evident, lucrul cel mai important era protecţia împotriva locuitorilor pădurii tropicale.
Adică, „bandidos", narco-traficanţii, şi „guerileros", luptători marxişti cu aspiraţia de a deveni „bandidos". În acelaşi timp, îmi sugerau cât de gălăgioasă trebuie să fie comunicarea publică în care „protecţia socială" (aspirinele şi păturile pentru indieni) trebuia să joace rolul cel mai important. Ca şi americanii dinaintea mea, n-am rezistat multă vreme în ţara cu „bandidos". Am vândut concesiunea unora mai pricepuţi dintr-o ţară în care se dezvo