"Viaţa la ţară e frumoasă doar pentru cei ce nu trăiesc acolo." Nu ştiu care mare gînditor a moşit zicerea asta. Ştiu doar c-am văzut-o cocoţată săptămînile trecute pe "prima" unui ziar naţional, care, ca mai toate ziarele naţionale, nu ajunge niciodată la ţară. Se înţelege că nici în satul meu de baştină, un cătun îndepărtat, suspendat într-un illo tempore cu accent moldovenesc. Se cheamă Hiliţa şi are cam vreo trei sute de case. Începe de pe Rîşca, de la casa lui Ion a lu' Maftei, şi se termină pe Dealu' Homoranului cu gospodăria lui Petrache Socea. După criterii topografice, oamenii din sat se împart în "suseni" şi "joseni". "Susenii" sînt cei din Susul satului, iar "josenii", fireşte, cei din Josul satului. Împărţirea are astăzi haz doar la fotbal. Sau la bătăi, atunci cînd devine cazul, şi, trebuie să recunosc, că mai devine. După criterii, să zicem, socio-economice, sătenii se împart în gospodari şi calici. Gospodari sînt, de pildă, nea Valică sau Nicu a lu' Pîrău sau Ghermanii sau nea Traian, Dumnezeu să-l ierte!, c-a murit acum vreo trei ani - urît a mai murit - şi-a tăiat gîtul cu cuţitul. L-a găsit Petrache a lu' Blegu în pivniţă: ici capul, colo trupul. Fără bilet, cum s-ar fi căzut la suicid. Motivul sinuciderii lui nea Traian? Naiba ştie şi poate Anica lu' Juglej, o văduvă cam rea de muscă, ce-i scăpătase minţile lui nea Traian. Dar calicii? Avem şi calici. Bunăoară, boemul Petrică Stegaru sau familia Şoafră, 16 suflete cu totul, al cărei cap, Ioan, s-a prăpădit şi el sărmanu'. L-au găsit spînzurat în curte. Cică parcă rîdea... cred şi eu că rîdea, că doar acolo, pe lumea cealaltă, se dusese singur, fără turma de plozi după el. De spînzurat, s-a spînzurat şi Valică Butu, alt calic sadea. Tot în curte l-au găsit spînzurat. Cică parcă plîngea... cred şi eu că plîngea, că înainte de a se spînzura Valică avusese timpul şi chiar dispoziţia sufletească