Lectura experienţelor avute de fiica unui nomenklaturist comunist în China lui Mao este cutremurătoare.
Recunosc, am acceptat cartea oferită de revista 22 – Lebedele sălbatice. Trei fiice ale Chinei, de Jung Chang – mai mult din politeţe. China nu intra în preocupările mele extrem de eurocentrice, însă, odată declanşat procesul lecturii, cartea are o mare putere de captivare. Poate pentru că este, mai ales, concentrată asupra vieţii de zi cu zi în China lui Mao. Autoarea foloseşte istoria orală transmisă pe cale familială de către bunica şi mama ei, precum şi propriile experienţe din copilărie şi adolescenţă pentru a retrasa un portret tulburător al Chinei din secolul trecut, dominat de violenţe greu de conceput chiar şi pentru o minte europeană obişnuită totuşi cu războaiele secolului al XX-lea. Oamenii mărunţi, cei care nu fac istoria, ci, dimpotrivă, cu care se face istoria (din sângele, acţiunile, suferinţele şi trupurile lor), au poveşti cutremurătoare care, de obicei, nu încap în manualele de istorie sau în tratatele academice. De aceea este cu atât mai importantă captarea şi îndiguirea acestor experienţe.
Puterea empatiei este mare şi astfel se explică şi succesul pe care l-a avut acest volum. Pe noi, românii, ne interesează cu atât mai mult, având în vedere experienţa comunistă comună, în forma ei virulentă. Trecând peste fărămiţarea Chinei din primele trei-patru decenii, experienţele cumplite suferite de pe urma ocupaţiei unei bune părţi a Chinei de către Imperiul Nipon, cu toate atrocităţile comise de aceştia şi chiar războiul civil din perioada 1946-’49 între Guomindang şi Partidul Comunist Chinez, confesiunea scriitoarei de origine chineză rămâne una dominată de figura lui Mao Ze Dung. „Împlinisem şase ani în toamna anului 1958 şi am început să frecventez o şcoală primară. Zilnic, către şi de la şcoală scotoceam di
