Pentru Valeriu Cristea, literatura era o chestiune de viata (si de moarte). Din carti si-a extras un cod moral de la care a incercat sa nu abdice, din carti a invatat ca si suferinta este un garant al fericirii. Alaturi de Lucian Raicu (prieten apropiat, intr-o perioada), Valeriu Cristea este criticul care s-a implicat cel mai mult, afectiv mai ales (altfel nici nu se prea poate), in critica pe care a scris-o. Pentru el literatura nu reprezenta o pasiune exercitata in timpul liber si nici o simpla meserie, ci un fel demodus vivendi. Citindu-i, de pilda, Dictionarul personajelor lui Dostoievski, iti dai seama ca e mai multa viata acolo decit oriunde altundeva, ca omenescul se lasa cunoscut prin intermediul unor astfel de forari abisale, prilejuite de intilnirea cu opera unui mare scriitor. Scotind din joc conventia fictionala, Valeriu Cristea a imprimat adesea paginilor sale de critica o alura confesiva, caci cartile sale nu teorii si ipoteze imbatabile pun la cale, ci povestea subiectiva a unor lecturi personale. La rece, autorul Spatiului literaturii nu a putut sa scrie niciodata. Prin urmare, citindu-i memorialistica-mozaic, adunata in doua volume (Dupa-amiaza de simbatasi Bagaje pentru paradis), ai impresia unei tonalitati familiare, care e, de fapt, aceea participativa cu care criticul ne obisnuise. De altfel, se va vedea, dincolo de emotiile si sensibilitatea excesiva, stirnite de evenimentele din viata personala, contactul cu cele citeva carti esentiale i-a prilejuit lui Valeriu Cristea adevaratele impliniri, marile examene ale constiintei. Dar aspectul care impresioneaza cel mai mult in viata acestui om este profunda, nenarabila sa iubire fata de sotia Doina. Aproape ca m-a facut sa ma gindesc la Philemon si Baucis, dar totul ar deveni conventional daca as sustine in continuare comparatia. Dramele care le-au fost date i-au intarit, iar autorul ia totul ca pe u