Pe vremea asta imprevizibilă, totul e posibil. Am aşteptat veşti, am lăsat vântul să-mi intre prin mânecile subţiri ale paltonului de doliu, m-am plimbat ezitant prin parcul de lângă casă, cu picurii pe urmele mele, cu ochii pierduţi într-un orizont pe care nu-l mai pot ajunge din urmă. M-am încheiat la nasturii de sus când am văzut cât de tare bate vântul şi am căutat insistent mănuşile negre în buzunarul din faţă al genţii care-mi trăgea umărul drept în jos. Cicatricele ultimelor săptămâni se acutizează cu cât se apropie mai mult iarna, cu cât străzile foşnesc mai puternic a sărbătoare. A trecut şi 1 Decembrie, primul 1 Decembrie fără tata, fără cel care m-a învăţat să cred în ţară şi în Unire. Parcă nici n-a fost, aşa discret s-a dus această primă zi de iarnă. Îmi dau seama, cu fiecare clipă, că vechile semnificaţii ale vieţii mele trebuie resuscitate şi nu ştiu dacă sunt în stare să fac asta.
Frigul monoton mă indispune. Nici măcar nu e furtună. Nici măcar nu-i viscol. Pe trotuarele acestea înguste, care-mi apără generos paşii rătăciţi, e un fel de anotimp al nimănui. Ceasul de pe mâna stângă îmi aminteşte, enervant de des, că trece timpul şi nu se schimbă nimic. Totul pare aşa inutil... Mi-am dat seama că mi-e greu să plâng când plouă. Nu îndrăznesc să recunosc că nu mi-e bine, mă simt vinovată, nu am curaj să-mi asum tristeţea, mi se pare că mă vede prea multă lume, atunci când aud picăturile lovindu-se de geam. Chiar acum, când încerc să găsesc coerenţă în mulţimea de gânduri cu care mă lupt, ecoul ploii de decembrie mă intimidează. Mă simt responsabilă faţă de dumneavoastră, pentru că ştiu că rândurile mele nu se pierd, ci ajung la cei care vor să le înţeleagă.
Nu încerc să dau sfaturi, dar vreau să împărtăşesc cu cei mai dragi deziluzia pe care o simt seară de seară, când văd că tot ce-am trăit toamna aceasta e adevărat şi că toată disperarea
