O ipoteză – eronată – pe care mulţi studenţi sau medici o aud este că intradermoreacţia (IDR) la tuberculină (PPD) nu ar avea nicio valoare. Dimpotrivă, trebuie spus că IDR la PPD îşi menţine şi astăzi utilitatea, cu toate că despre „testul tuberculinic“ se discută începând din 1890. Institutul „Cantacuzino“ a început să producă PPD din anul 1965 (PPD-IC-65). IDR la PPD trebuie administrată, citită şi interpretată corect, într-un anumit context clinic sau epidemiologic. Valorile „normale“, care definesc pozitivitatea sau negativitatea IDR la PPD, se bazează pe rezultatele obţinute în urma unor testări care au respectat regulile eşantionajului, semnificative statistic. Analiza epidemio­logică a distribuţiei valorilor obţinute a permis stabilirea limitei la 9–10 mm (induraţie, nu eritem, fiind vorba de implicarea răspunsului imun de tip celular), separând astfel cel mai bine posibil cele două categorii (neinfectaţi şi infectaţi) şi asigurând cel mai scăzut procent de rezultate fals pozitive şi fals negative. Nu îmi propun să discut aici modificările propuse privind interpretarea acestor valori (în Europa sau SUA) şi nici recomandarea (fermă) ca anumite tehnici de lucru (atunci când este vorba de diagnosticul de laborator al infecţiilor produse de Mycobacterium tuberculosis) să fie efectuate numai în laboratoare cu nivel de siguranţă superior (BSL3) – oare se întâmplă aceasta în viaţa reală?. „Clasificarea indivizilor dintr-o populaţie, în negativi şi pozitivi, după efectuarea testului tuberculinic, serveşte la măsurarea extinderii infecţiei TB în populaţia studiată (prevalenţa infecţiei) oferind un plus de informaţie prin analiza separată pe grupe de vârstă. Dacă se repetă determinarea prevalenţei infecţiei pe grupe de vârstă la intervale definite de timp, dinamica prevalenţei infecţiei în fiecare cohortă permite determinarea riscului anual de infecţie,