La un sfert de veac după Praga ’68 – ah, rotunjimile astea voluptuoase! – poate că n-ar trebui să întîrziem în lirism. Lirismul e prea tentant, prea uman şi deci prea cursiv; sistematic, el absolvă, împacă şi victimizează comod. E naturelul lui. Îl practic, îl înţeleg, dar la sferturi de acestea sau la halbe de veac, nu-l consum: sfertul, halba – pe canicule bucureştene la 33 de grade, cînd tot feciorul de pe Pacienţei e stupid – aburesc judecata şi umezesc, cu totul neplăcut, cămaşa, martora cea mai privilegiată a istoriilor noastre, prietena cea mai altruistă. „Il y a des chemises qui parlent de vous...“ – e cea mai frumoasă reclamă pariziană a acestei veri.
De altminteri, nu pot întîrzia în lirism fiindcă am făcut parte din „generaţia Budapesta“ a lui ’56, despre care cuadragenarii cei mai avizaţi în maniheism nu mai ştiu nimic şi nu vor să ştie în neîndurarea lor. „Generaţia Budapesta“ – să zicem 12 ani de şomaj pentru că ai cerut adevărul integral, de care un Caraion putea să-ţi rîdă în nas: „12 ani de şomaj nu-s 12 ani de Aiud!“, alte amănunte ofer numai în literatură! – a privit către „generaţia Praga“, închizînd atent, încordat, un ochi fratern pentru a-i fixa mai bine, cu celălalt, iluzia lirică. Cîteva lucruri esenţiale se văd mai bine cu un singur ochi. Am fost cîţiva din „generaţia Budapesta“ care nici peste 12 ani, nici peste alţi 120, n-am fi intrat în Partidul Ceauşesc Român, preferînd să ţinem pe peretele de rugă pe Dubcek şi Smrkovski, scriind şi apăsînd pe hîrtie că Milan Kundera e fratele nuvelelor noastre. Dar astea nu se discută nici în articole, nici în interviuri, doar în nuvelele cu care s-a rezistat la o intensitate a inspiraţiei căreia nu-i e necesar, după ’89, să-i schimbi vreo virgulă. E pacea noastră epică, literară, cu Praga ’68. Cea mai importantă.
În fond, după ce scade clocotul de lirism care nu-i ultimul în prepararea
