Despre poveste şi "a fost odată" se poate scrie în multe feluri. Dacă am să adaug "în folclor, povestea..." veţi părăsi fără regret rîndurile de faţă, pentru că: "multor români li se face gura pungă numai auzind cuvîntul folclor", cu atît mai mult cu cît "cînd aud de folclor, cei mai mulţi se gîndesc la Mioriţa sau la Toma Alimoş, toate învăţate la şcoală, la cîntece şi jocuri populare, pentru că le mai aud şi văd la televizor" (sînt cuvintele cu care Constantin Eretescu descrie "prejudecăţile precise" despre folclor). Deci... în general, spunem poveste basmului, dar şi unei experienţe trăite, auzite, (bine) cunoscute dintr-un trecut imediat sau foarte apropiat, care se poate verbaliza printr-o naraţiune. Dincolo de "literar", de canonul genurilor şi al speciilor, povestea are propriul ei cotidian (factualul) şi un statut civil, astăzi susţinut intens şi de media, prin care poate fi îndeplinită condiţia originară a oralităţii: circulaţia rapidă, raportul de simultaneitate între emitere şi receptare. Specialiştii au numit-o povestire, derivînd-o din verbul care centrează epicul în oralitate: a povesti. În această serie derivativă, la fel de important este povestitul, ca practică, ca "performare", ca fapt de a povesti, cu implicaţiile lui sociale. De la "a fost odată ca niciodată" povestea parcurge treptele timpului prin "a fost odată" (cîndva, demult), ca să ajungă la a fost "acum", în zilele noastre, adică în ceea ce ţine de cursul vieţii povestitorului. Ca să exprime acest raport cu individualitatea, specialiştii au vorbit de memorat sau povestire personală. Canonul a privilegiat povestitul şi ascultatul comunitar şi comunional, mai puţin pe cel personal, "intim", "informal". Treptat însă, perspectiva romantică asupra unui "popor" care comunică oral, colectiv, tradiţional, anonim, sincretic (regula celor cinci unităţi din folcloristica tradiţională, care are ş