O fictiune critică

Ca exeget al postmodernismului românesc, Mircea Cărtărescu se află într-o situatie tragicomică (postmodernistă!): scrie despre un curent literar al cărui singur reprezentant marcant este Mircea Cărtărescu. Modestia îl împiedică pe poetul intrat în rolul de critic să devină propriul său apologet (ca Salvador Dali în Jurnalul unui geniu). El se mentionează pe sine - pe parcursul a 568 de pagini - numai de 4 ori si anume atunci când îi enumeră pe autorii volumului Aer cu diamante sau reproduce listele de postmodernisti alcătuite de alti critici. Drept urmare, din monografia unui curent literar lipseste protagonistul lui. Este ca si cum Alexandru Macedonski ar fi scris o monografie despre miscarea de la Literatorul omitându-se pe sine.

În compensatie, Mircea Cărtărescu vorbeste pe larg despre toti reprezentantii generatiei ^80, inclusiv despre figurantii acestei generatii. Pe multi dintre ei îi inventează ca scriitori, numai pentru a avea din ce să-si construiască studiul.

În foamea sa de material de constructie, autorul identifică precursori în generatiile anterioare (pe care îi prezintă ca pe niste aspiranti fără noroc la supremul titlu de postmodernisti) si aruncă si o "scurtă privire asupra literaturii anilor ^90".

În plus, el discută despre postmodernitate si postmodernism în lume. De altfel, cartea chiar asa începe, cu o imagine panoramică a civilizatiei secolului douăzeci, care a făcut necesară aparitia unei noi literaturi. Perspectiva cosmică adoptată de exeget devine (involuntar) comică în momentul în care se ajunge la prezentarea eroilor postmodernismului românesc. După ce ne invită să privim Pământul de undeva, de pe Lună, prin telescopul imaginatiei lui teoretice, Mircea Cărtărescu apropie tot mai mult imaginea până când îi prinde în obiectiv pe Liviu Ioan Stoiciu si George Cusnarencu!

D