Când l-am văzut pentru prima oară pe podium, în urmă cu trei decenii şi jumătate, Horia Andreescu era un bulgăre de foc, o flacără a cărei intensitate topea instantaneu tot ceea ce-i stătea în proximitate: sunete, structuri, timbre, transformându-le în torente de lavă ce inundau asistenţa. O pasăre de văpaie ce, în faţa imensităţii muzicii, simţea cum îi cresc aripile. Un suflet entuziast ca un vulcan în al cărui crater nu cresc ierburile ezitării. Uneori, din pură curiozitate, intra în foc pentru a vedea dacă vreascurile sunt umede. Alteori, din suverană exigenţă, era atât de aspru cu sine încât îşi permitea să nu admită la alţii ceea ce nu putea încuviinţa la el însuşi. întotdeauna însă a ştiut că performanţa interpretativă se dobândeşte numai prin educaţie şi experienţă, graţie cărora harul, acel embrion ce stă ascuns întocmai ca focul în cremene, surâde şi, precum flacăra care izbucneşte doar atunci când cremenea este lovită cu amnarul, iese la lumină prin instrucţie şi rutină. Şi, slavă Domnului, a avut atât de la cine să deprindă intimitatea limbajului muzical cât şi unde să-şi ascută bagheta. Ştefan Niculescu şi Constantin Bugeanu (la Bucureşti), Hans Swarowski şi Karl Osterreicher (la Viena), Sergiu Celibidache (la München şi Trier) i-au fost sfătuitori de nădejde; Filarmonicele din Ploieşti, Bucureşti şi Dresda, Orchestrele Radio din Bucureşti şi Berlin, Mecklenburgische Staatskapella din Schwerin au însemnat tot atâtea rampe de ticluire şi forjare a unor versiuni restitutive incitante, multe dintre ele referenţiale. Şi-a edificat un repertoriu imens: de la nestematele teatrului liric (Othello, Rigoletto, Olandezul Zburător, Parsifal, Carmen, Oedip), până la reperele fundmentale ale genului simfonic (Mozart, Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Brückner, Mahler, Richard Strauss, Stravinski, Sostakovici, Prokofiev, Ives, Lutoslavski). Cu fiecare opus supus redării,