Săptămîna trecută, mai toate televiziunile au arătat la ştiri cozile enorme şi haotice din faţa oficiului care selectează forţă de muncă pentru ţările UE. Confruntaţi cu incapacitatea instituţiei de a organiza cumsecade depunerea dosarelor, oamenii veniţi din toate colţurile ţării reproşau lipsa toaletelor, se plîngeau că nu mai au bani de mîncare, că sînt ţinuţi în frig "ca animalele" şi cereau să le fie asigurată cazarea, deoarece au fost nevoiţi să stea la coadă cîteva zile şi nopţi. Imaginile spuneau multe despre distanţa dintre noi şi UE: "Vestul" e în continuare privit ca un El Dorado, să lucrezi acolo pentru cîteva sute de euro pe lună este pentru mulţi români soluţia ieşirii din impas, numai că între dorinţă şi împlinirea ei se interpun instituţiile româneşti, greoaie şi împiedicate în propriile reglementări. În epoca Internetului, să aduci un om de la Suceava la Bucureşti pentru a depune cîteva foi de hîrtie la un ghişeu pare complet absurd: bietul om se vede strivit de fiara birocratică şi nu poate pricepe de ce trebuie să pătimească atît pentru că vrea să muncească ("în timp ce alţii se duc acolo să fure şi nu-i întreabă nimeni nimic..."). Pe de altă parte, pretenţia oamenilor de a li se asigura cazarea şi lamentaţia că li s-au terminat banii de mîncare arată că nu sînt tocmai pregătiţi pentru cariera de emigrant, ci mai degrabă obişnuiţi cu ideea că statul/autorităţile trebuie "să ne dea". Cei care vor ajunge să lucreze în Vest se vor dezvăţa repede de asta, ca şi de prejudecata foarte răspîndită la români "ca la noi, la nimeni". E de ajuns să mergi, de pildă, în Italia şi să ceri un permis de şedere: vei constata că la Questura italiană sînt cozi la fel de mari, formate cu noaptea-n cap şi reluate în noaptea următoare, şi vei redescoperi, cu un aer familiar, sistemul de "liste" care să păstreze ordinea. Ca şi intratul "pe scurtătură", în afara liste