Cine mai ştie astăzi cum arăta şcoala de altădată? Sau ce era un pension? În plină dezbatere despre reforma şcolii, şi nu numai la noi, nimeni nu pare preocupat de istoria şcolii.
Tradiţia nu-i inspiră pe reformatori şi cu atât mai puţin pe profesorii care îşi văd de lecţiile lor, fără să se întrebe ce făceau dascălii de altădată. Domnu' Trandafir nu mai e decât un personaj literar, tot aşa cum Spiru Haret nu mai e decât unul istoric.
Există oameni de vârsta mea, dar, cu siguranţă, prea puţini, pentru care şcoala veche mai păstrează un anumit farmec, ca un parfum abia sesizabil. Sau care îşi amintesc de figura câte unui profesor mâncat de molii, precum acela din poezia lui Eminescu, pe seama căruia se distraseră cândva de minune, dar care, după trecerea deceniilor, li se pare demn de toată admiraţia.
Eu însumi nu l-am uitat pe Ion Moşneag, profesorul meu de fizico-chimice de la liceul „Gheorghe Lazăr" sau, mă rog, Şcoala Medie nr. 1, cum se numea la mijlocul anilor '50, de la Sibiu. N-avea pic de simţ pedagogic, expunându-se glumelor noastre stupide, dar era un savant în toată puterea cuvântului, lucru de care mi-am dat seama mult mai târziu. Ceea ce ştiu, din experienţă proprie şi nu numai, este că în şcoala veche se învăţa carte. Dascălii mei n-au fost, toţi, nişte savanţi, ca Ion Moşneag, fiu de ţăran de la Sibiel, unde se născuse, cu doar câţiva ani mai tânăr decât tatăl meu sau decât Andrei Oţetea, dar învăţaseră ei înşişi carte la şcoala din sat, „pe care au mers" (aceasta era expresia în Ardeal) şi tatăl meu, care a fost profesor de liceu toată viaţa, şi Oţetea, vărul lui primar, academician şi universitar, şi Moşneag, rămas şi el un dascăl obişnuit, cu tot geniul fizicii lui.
Un fost cămin de fete
Pensionul era pentru fetele de orăşeni înstăriţi. Bunica mea maternă şi sora ei mai mică, strămătuşa pe care am evocat-o în repetate r