După 20 de ani, cele două lumi despărţite de Zidul Berlinului trăiesc prin mărturiile celor care l-au văzut prăbuşindu-se.
1 /.
9 noiembrie 1989 a picat într-o joi. Locuitorii Berlinului, despărţiţi de zidul ridicat de sovietici în 1961, trăiau, după primele impresii, doar o simplă zi de toamnă. Ceva totuşi plutea în aer: cu câteva luni înainte, mii de est-germani plecaseră în micile lor Trabanturi în „vacanţe” printr- o Ungarie care tocmai ridica se restricţiile la frontiera cu Austria.
„Vacanţele” est-germanilor se terminau cu cereri de azil în lumea capitalistă, „incidente” ce deveniseră din ce în ce mai dese: din august până în septembrie, 13.000 de astfel de „turişti” trecuseră în Austria.
Pe la Zid însă, în niciun alt an, nimeni nu şi-a închipuit că va fi atât de uşor de pătruns „dincolo”. Pentru că aici, la Zid, muriseră ani la rând oameni care încercaseră să-l depăşească. Liderul Republicii Democrate Germane, Erich Honecker, lansase ipoteza teribilă că zidul va mai sta în miezul o raşului „încă o sută de ani”.
Un anunţ „simplu”
Construcţia părea să se fi „subţiat” însă cu timpul. Ronald Reagan îi ceruse lui Mihail Gorbaciov deschidere, rostind celebra frază: „Domnule Gorbaciov, dărâmaţi zidul!”. Iar „Perestroika” făcea deja istorie.
Joi, 9 noiembrie, era astfel, până la urmă, o zi cu totul şi cu totul specială. Iar ceea ce se anunţa a fi o simplă conferinţă de presă, în urma căreia cetăţenii est-germani erau în ştiinţaţi că îşi pot vizita rudele din Vest fără vize, a devenit, de fapt, ultima zvâcnire a regimului socialist.
Günter Schabowski, ministru al propagandei, a anunţat vestea. Întrebat de când se ridică vizele, Schabowski, necunoscând detaliile, a răspuns: „Din câte ştiu, din acest moment”.
Vestea a avut un impact fenomenal. Mii de estici au l
