Cam toate companiile de stat sunt o problemă. Cum lucrurile nu mai pot merge așa, pentru că ajungem la deficite mari și firmele căpușă distorsionează toată economia, FMI a impus reformarea companiilor de stat: restructurare, faliment sau privatizare.

Cazul vânzării eșuate a Oltchim readuce în prim plan eterna întrebare a lungii tran­ziții românești: se mai justifică azi pri­vatizările sau e un moft al FMI-ului, care ne va duce de râpă eco­no­mia, vânzându-ne pe nimic bijuteriile coroanei, câte au mai rămas? Ca să răs­pun­dem, să ne uităm puțin la cum arată companiile de stat din România și dacă ele sunt sau nu bijuterii pe cât ne place să credem, dacă avem realmente numai gi­ganți de talia CEZ și EDF.

Pierderi și arierate

În primul rând, companiile de stat de la noi fac pierderi. Uriașe, vreo 5-6 miliarde de lei pe an. Pentru comparație, FMI esti­mase că, în 2008, înainte de criză, o com­panie privată avea în medie un profit anu­al de 3.000 de lei pe angajat, în timp ce una de stat (să le luăm doar pe cele din subordinea guvernului central) pierdea 8.000 de lei. Sigur, veți spune, companiile de stat mai îndeplinesc o mulțime de func­ții sociale, dau unele servicii gratis sau la preț mic pentru cetățeni, că de aceea și trebuie să fie de stat, altminteri ar putea fi foarte bine și private. Adevărat, însă pen­tru acele servicii publice legitime com­paniile de stat primesc bani de la buget, special alocați pentru asta. De pildă, CFR Călători primește o subvenție pe călător pentru că statul vrea să încurajeze trans­portul feroviar și dă bani de la buget pentru asta. Suma respectivă intră însă la veniturile companiei ca plată pentru ser­viciile prestate, nu apare la pierderi aco­perite de bugetul statului. Apoi, rezul­ta­tele companiilor de stat s-au înrăutățit constant după 2009, chiar și după ce economia privată începuse să dea semne de reve