Ioan Pop de Popa (0,47%), George Muntean (0,43%), Nutu Anghelina (0,34%), Constantin Mudava (0,31%), Constantin Niculescu (0,24%), Nicolae Militaru (0,22%). Numele acestea va spun ceva? Dar Eduard Gheorghe Manole (1,19%), Graziela-Elena Barla (0,55%), Paul-Philippe Hohenzollern (0,49%), Ion Sasu (0,34%)? Dar Gheorghe Dinu (1,08%), Ovidiu Tudorici (0,36%), Aurel Radulescu (0,34%), Alexandru Raj Tunaru (0,26%)? Cel mai probabil, nu. Ei bine, toti acestia au candidat la presedintie in 1996, 2000, 2004. Intre paranteze sunt procentele din voturi pe care le-au obtinut.
M-am intrebat adeseori care ar putea fi motivatiile inscrierii intr-o cursa electorala, atunci cand e evident ca nu ai nici o sansa de a obtine macar un numar semnificativ de voturi. Rareori avem de-a face cu intentia de a aduce o anumita tema in discutia publica (Mircea Druc, in 1992). In unele cazuri, era vorba, in conditiile alegerilor simultane pentru presedintie si Parlament, de incercarea de a mari vizibilitatea unui partid, crescandu-i astfel sansele depasirii pragului electoral. De cele mai multe ori, avem de-a face cu personaje histrionice, dornice de a utiliza prilejul unei publicitati gratuite pentru a dobandi notorietate. Am putea identifica, in lista de mai sus, si o serie de oameni bogati, personalitati accentuate, la limita patologicului, care isi manifesta in campania electorala tendinte exhibitioniste.
Din punctul de vedere al publicului, in afara unor reality-show-uri sui-generis, rezultatul principal consta in bruierea mesajului electoral al principalilor candidati. Daca avem in vedere ca, din 1992 incoace, cam 2/3 din candidati au obtinut fiecare sub 2% din voturi si daca avem in vedere ca, in principiu, toti aveau dreptul la o expunere egala – cel putin la televiziunea publica –, putem usor constata ca cea mai mare parte a emisiunilor electorale a fost o pedal
