Într-o căsuţă uitată de Dumnezeu într-una din văile Vintileascăi, înconjurată de-un peisaj mirific ce-ţi copleşeşte sufletul, o femeie de 87 de ani trăieşte zi de zi şi noapte de noapte, un coşmar ce pare a nu se mai sfârşi. Cu toate că are fraţi şi surori prin apropiere, ea se chinuie din răsputeri să supravieţuiască în singurătate şi sărăcie şi să suporte violenţele şi umilinţele la care este supusă de un nepot, pe care se pare că nicio autoritate locală nu-l poate potoli. „El a bătut-o pe fiică-mea, s-a dat la ea de a plecat din sat, s-a dus la Dumitreşti şi am rămas singură... Şi la mine a încercat să se dea şi i-am spus «nu ţi-e ruşine, porcule!». E vai de mine, aproape că nu mai văd... N-are cine mă îngriji şi eu nu mai pot, nu mai pot...”, a spus, tremurând, biata bunicuţă. Pentru tanti Mărioara, singura speranţă de mai bine pare a fi internarea într-un cămin...
Un trup cocoşat, adunat ghem în el însuşi, nemişcat, pe una din treptele bojdeucii dintr-o curte pârloagă, era, la acea oră, singurul purtător de suflet de pe toată întinderea. De la poartă, îi vedeam doar spinarea învelită-ntr-un pulover răpciugos, de sub care se iveau, straniu, călcâiele goale prin ruptura ciorapilor de lână. Tanti Mărioara, femeia sărmană despre care ne-au povestit săteni din Vintileasca, ce n-au putut rămâne indiferenţi la starea în care a ajuns, nu ne-a auzit strigătul. Fuseserăm avertizaţi: la 87 de ani nici nu prea aude, şi nici nu mai prea vede... În schimb, judecă încă foarte bine conştientizând cu atât mai mult pericolul stării de neputinţă în care se adânceşte din zi în zi... Erau orele amiezii. Soarele molatec al toamnei răsfăţa pădurile înălţimilor din jur, însă pentru biata bunicuţă, frigul din suflet s-a infiltrat încet, dar sigur, şi-n oasele bătrâne... şi-n trupul cocârjat...
Încotoşmănată bine în pulovere murdare