O mie noua sute saptezeci si trei. Dupa nuvela Pescarusul Jonathan Livingston, a lui Richard Bach, americanii fac un film ai carui protagonisti exclusivi sunt pasarile marii (ceea ce avea sa se uite, ca precedent, trei decenii mai tarziu, cand s-a turnat lung-metrajul cu pinguini). Muzica - la inaltimea imaginilor - era semnata si interpretata de Neil Diamond.

In acelasi an, Secolul XX publica povestirea - gest extraordinar, tinand cont ca subiectul este ridicarea lui Jonathan din lumea materiala in cea spirituala, ca Fiu al Marelui Pescarus, care "traieste in fiecare dintre voi"!! In prezentarea textului drept "metafora a zborului", Virgil Nemoianu sustinea ca trebuie sa respingem o interpretare in ideea "arhetipului cristic" - ceea ce, dupa mintea mea, nu facea decat sa sublinieze comparatia. Imi place sa cred ca Nemoianu dadea proba unei necesare siretenii, altfel probabil ca nuvela nici n-ar fi aparut.

Doar un an mai tarziu, o trupa studenteasca, Teatrul Cib, se apuca sa monteze textul. Pare greu de crezut celor care au trait acele vremuri - si, in acelasi timp, probabil ca ar provoca ridicari din umeri tinerilor ("Ce mare scofala?") - ca, la trei ani dupa "Tezele din iulie", intr-un peisaj literar-artistic care vira inapoi spre "realismul socialist", o gasca de studenti si elevi parca picati din luna puteau debuta cu personaje alde Fletcher si Chang, pe muzica lui Neil Diamond, propovaduind Devenirea intr-o lume de nivel superior! Si totusi, asa s-a intamplat. Nu numai cu ei, de altfel. In aceiasi ani, grupul Echinox, de la Cluj, monta Cantareata cheala, ARHIteatru punea in scena o pantomima axata pe ideea de turma subjugata de un lider, iar un interpret al Brigazii de la Comert a lui Fiti Arieseanu intra intr-o biblioteca, se uita roata si intreba: "Da' alt autor n-aveti!?"

In 1974, Teatrul Cib a facut de la Biblioteca Americana rost de mu