În anii tinereţii, transforma răchita în piese ce ajungeau în toată România şi aveau căutare şi în străinătate, căci multe mergeau la export.

Cât îl vor ajuta mâinile şi nu i se va slăbi vederea, nici nu se gândeşte să stea de-o parte de arta împletirii răchitei. E îndeletnicire grea, dar i-a fost meserie o bună bucată din viaţă şi, în plus, făcându-se în linişte şi cu răbdare, i-a dat răgazul să îşi pună ordine în gânduri. I-am luat urma după o cercetare făcută la Gîngiova de Centrul pentru Conservarea Culturii Tradiţionale Dolj, care s-a finalizat cu o expoziţie acolo, în comună. Într-una dintre fotografiile înrămate şi puse pe perete era şi nea Gheorghe, în mijlocul „târnelor“, meşterite de el cu iscusinţă. Părea mai mic decât coşurile pe care le împletise, cum de altfel s-a înfăţişat şi la momentul întâlnirii faţă în faţă. Atunci am descoperit că-i un om plăpând, cu vorba blândă şi aşezat, cum se spune prin părţile locului, un om simplu cum singur se descrie. Pofta împletirii nuielelor i-a venit pe când era copil.

„Cât stam cu caii la mirişte, luam fire de rugi de mure şi făceam târnuţe. Trebuia să lucrez ceva cât păzeam animalele, ca să nu adorm“, povesteşte bătrânul Gheorghe Nedelea. A învăţat iute, iar când a fost să meargă la Zăval, să muncească la Ocolul Silvic, în centrul de împletituri de acolo, n-a stat pe gânduri. „Maşini întregi de coşuri şi mobilă din răchită plecau la noi în toată ţara şi se duce şi la export. Ce mai munceam. Aveam tot timpul căneală pe mâini, dar aveam cu ce lucra atunci. Ce e acum, nu mai răchită, e cu inima rară şi crapă“, mai spune olteanul. L-a uns pe suflet vestea că meşteşugul lui rămâne în arhivele Centrului Creaţiei Populare şi vor mai afla şi alţii cât e de frumoasă munca împletitorului de coşuri. „I-am învăţat pe mulţi să fie atenţi la formă, să ştie că pornirea se face cu părucii drepţi ca să fie co