În cartea sa, „La nord de noi înşine”, Radu Tudoran – cel care îşi schimbase numele ca să nu fie asociat cu fratele său, Geo Bogza... – relatează următoarea scenă: undeva, într-o ţară nordică, Suedia, cred, este invitat să asiste la o operaţie chirurgicală. Extirparea uterului atacat de cancer al unei femei. După opraţie, observă că doi studenţi examinau cu foarte mare atenţie organul rezectat, discutând probabil despre starea acestuia. Interesându-se, află că respectivii CRESCUSERĂ în acel uter, fiind fiii femeii.
Comentariul lui Radu Tudoran – un mare scriitor, azi practic uitat, ca şi alţii de nivelul lui – este categoric şi fără drept de apel: „Există o limită dincolo de care curiozitatea – fie ea şi ştiinţifică – nu se poate justifica”.
Sunt categoric de aceeaşi părere. Am înţeles demult că, dacă medicii s-ar implica emoţional, n-ar mai putea să profeseze, n-ar mai fi utili pacienţilor. Dacă te podidesc lacrimile în faţa unui copil distrus de boală, dacă ţi se taie picioarele, te emoţionezi sau te indignezi de soarta lui – cum să mai iei bisturiul în mână!? Am înţeles, de asemenea, că medicina n-ar fi progresat şi n-ar fi ajuns la miracolele pe care le înfăptuieşte azi fără experimente pe care cu uşurinţă le-ai putea cataloga drept sadice sau nebuneşti, făcute asupra unor animale, oameni şi nu de puţine ori asupra experimentatorului însuşi, care se oferea pe sine drept cobai (excepţională şi cutremurătoare, în acest sens, cartea „Ochi holbaţi şi păr vâlvoi”, de Trevor Norton). Am înţeles, în fine, că „joaca de-a Dumnezeu” a medicinii este inevitabilă, există de când lumea şi trebuie să ne-o asumăm ca atare dacă nu vrem să trăim ca-n epoca de piatră. E departe de-a fi vorba numai de demersurile „la limita moralităţii, viu comentate în ultimii ani (eutanasia asistată, clonarea, ingineria genetică în general), ci – practic – de aproape întrega ist
