Titlul de mai sus e, desigur, inspirat după cel al faimosului poem „Le bateau ivre”, scris de Arthur Rimbaud, spre finele secolului al XIX-lea şi cred că el se potriveşte, ca o mănuşă, pentru ceea ce se-ntâmplă acum în PDL.
Într-adevăr, mai rar vezi o asemenea derivă la un partid de guvernământ aflat în pragul alegerilor, partid care de trei ani încoace a dominat cvasi-total viaţa socio-politică şi economică a ţării.
Care să fie cauza (cauzele) succesivelor migrări pedeliste spre alte formaţiuni – şi nu ale unor oameni neînsemnaţi, ci ale unor lideri cu vechi ştate de plată, în construcţia politică imaginată de Traian Băsescu?
Sigur, se pot decela multe motive pentru care corabia, în prag de naufragiu ori chiar de scufundare definitivă, e părăsită: erodarea (până la un punct firească) a unui partid aflat la putere, pierderea masivă a sprijinului populaţiei, ieşirea la lumină a marilor acte de corupţie, amatorismul cras în absorbţia fondurilor europene, dublat de distribuirea lor dirijată spre reţeaua clientelară proprie, aroganţa de neam prost în relaţia cu opoziţia etc, etc.
Dar toate aceste cauze decurg, după opinia mea, din una singură, care deşi nu e la vederea tuturor, e fundamentală, profundă: lipsa unei identităţi doctrinare clare a PDL.
De aceea, în acest atelaj tras de o struţo-cămilă s-au putut urca atâţia, de la liberalul vopsit Stolojan, până la ultimul primar din localitatea unde şi-a înţărcat dracu’ copiii.
Şi de-aceea atelajul a mers atât de prost, fiindcă în vreme ce struţul trăgea „hăis”, cămila trăgea „cea”, fiecare, evident, cu altă viteză.
Şi, încă o dată, de aceea nici nu s-au putut explica în mod coerent toate măsurile – poate unele îndreptăţite – luate în dauna populaţiei, fiindcă acestea veneau din ideologii diferite, se băteau cap în cap.
Şi nici măcar nu e vorba de a le cere liderilor PDL o mare c
