Grija față de om, implicit față de sănătatea lui, din partea statului, funcționa ca „unsă” acum mai bine de un secol. „Dispozițiunile” clare cu privire la contribuțiile pe care trebuiau să le plătească salariații acelor timpuri, ce sume le erau acordate când aceștia se îmbolnăveau și cum „se căutau în casă la ei” sau dimpotrivă, la spital, și în ce constau îngrijirile în caz de boală, toate erau bine reglementate de Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești din 27 ianurie 1912. Aceasta mai prevedea că „medicul care, fie numai pentru a favoriza, fie din alte motive va da un certificat fals, neîntemeiat sau exagerat, va fi imediat înlocuit de Casa centrală și pedepsit cu amendă de 300-500 lei în folosul Casei de boală și cu închisoare de la opt zile până la trei luni”.

Cei care au pus la cale (ne)funcționarea sistemului actual de sănătate din România și a Casei de Asigurări de Sănătate (CAS) ar putea lua lecții de la înaintași, fie și mergând doar pe principiul „cine n-are bătrâni, să-și cumpere”. Printr-o lege dată la începtul anului 1912, se înființa străbunica actualei CAS, care se numea „Casă de asigurare în contra boalei și pentru cheltuieli de înmormântare” și funcționa pe lângă „Casa centrală a meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești”. Ca urmare, muncitorii, „fără distincțiune de naționalitate și sex”, erau obligați să contribuie cu sume de bani la această Casă, cu scopul: „de a se putea căuta și îngriji în cazuri de boală, cu doctor și medicamente; de a se acorda ajutoare bănești asiguraților cari, din cauză de boală, s-ar găsi în neputință de a lucra mai mult de trei zile; de a se acorda cheltueli de înmormântare; de a face față cheltuielilor de administrație, cari vor fi aprobate de Casa centrală”.

Dreptul la ajutorul bănesc acordat de „Casa de asigurare în contra boalei” începea numai dac